spre Weymouth. Se simţea ca un peţitor respins.
Matt îşi aducea aminte de ocaziile în care îl văzuse pe Sidney Krell în compania blondei înalte pe nume Oriana, pictoriţa-ceramistă care purta kimonouri de mătase în culori strălucitoare, tunici şi mantale de lână lucrate manual, turbane, eşarfe care-i acopereau capul, şaluri şi bijuterii din argint şi piele create de ea. Oriana, machiată
strident, era pe atât de splendidă pe cât ar putea fi un afiş: dacă te-ai fi uitat prea mult la ea, ai fi orbit, asa că te mulţumeai să o admiri în treacăt. Oriana radia o energie sexuală pe care puteai efectiv s-o simţi, ca pe un val de căldură. Pe lângă ea, Sid Krell era scund, bătrân, libidinos, enervant de atent cu o femeie care nu era soţia lui și care în mod cert nu era genul lui de femeie; le mărturisise prietenilor că este îndrăgostit de Oriana şi dispus să se facă de râs de dragul ei, „de dragul artei!". Deşi, fiind vorba despre Sid Krell, era sardonic, sarcastic, şi nu era prostul nimănui. Cuplul obişnuia să se certe în public, aruncându-şi înjurături şi cuvinte obscene, iar uneori chiar şi lovituri. Reprezentau un „specific" local; Krell se desfăta cu atâta atenţie; apoi, din nou sobru, mahmur, era profund ruşinat de el însuşi şi se caia. Să fi fost cu adevărat ceva între ei doi? Ceva cu tentă sexuală sau de alt soi? Sau era doar o relaţie platonică? Matt nu era unul dintre cei care ştiau, şi nici nu si-ar fi dorit să ştie. Pentru că simţea că tinerii invitaţi să-i fie confidenţi lui Sid Krell aveau să regrete mai târziu.
Se ştia că Krell îi plătise Orianei mii de dolari pentru numeroase vase, vaze şi sculpturi şi că îi comandase „o lucrare importantă"; când au încetat să mai fie prieteni, el i-a cerut mare parte din bani înapoi şi a ameninţat că o va da în judecată
- „o va distruge" - pe Oriana. Dar Oriana nu s-a lăsat intimidată cu una, cu două. A refuzat să-şi angajeze un avocat,-după cum declara ea, dar ameninţa să apeleze la
„instanţa opiniei publice". Ca artist, Oriana era de părere că nu există noţiunea de reclamă negativă. Obiectivul unui artist este să se facă văzut, pentru ca şi creaţiile sale să fie cunoscute şi cumpărate.
In cele din urmă, Sid Krell renunţase. îşi găsise naşul, recunoştea el. Avea de-a face cu o femeie care dorea atenţia publicului mai mult decât el însuşi şi care nu făcea mofturi când era vorba de publicitate, oricum ar fi fost ea. Contrar aşteptărilor, Oriana, ultima persoană care o văzuse pe Duana Zwolle în seara zilei de 28
decembrie, exceptându-1 pe răpitorul ei, şi una
dintre puţinii apropiaţi ai Duanei Zwolle care era oricând dispusă să dea un interviu, parcă înflorise după dispariţia prietenei sale. Pentru o vreme, de fiecare dată când schimba canalele televizorului, Matt dădea peste chipul strălucitor al Orianei. Cu părul ei blond de nordică lăsat liber pe umeri sau strâns în şuviţe şi cozi răsucite în jurul capului; cu cercei enormi din argint şi pene atârnându-i de lobii urechilor, cu braţe cărnoase şi musculoase, împodobite cu brăţări zornăitoare.
Oriana avea şolduri generoase, sâni generoşi, o faţă ca o lună plină, care umplea ecranul televizorului. Chiar şi reporteriţele cu experienţă, femei cu trăsături frumoase şi cu deprinderi exersate, erau eclipsate de ea. în timp ce familia Zwolle refuzase aproape toate invitaţiile primite pentru a da interviuri, cu excepţia câtorva, şi acelea scurte, iar poliţia din Weymouth era secretoasă şi nu divulga prea multe informaţii, Oriana era mereu pregătită să ia sarcina asta asupra ei. Matt văzuse de câteva ori reportajul filmat în galeria-studio din Lismore a Orianei, vasele ceramice, vazele şi sculpturile, precum şi picturile indecente în stilul naiv al lui Rousseau; fusese captivat de vocea ei răguşită şi seducă-toare, de machiajul minuţios din jurul ochilor şi de gesturile ei grave, dar exuberante. Ca şi cum dispariţia şi posibila moarte a prietenei şi surorii ei de breaslă, Duana Zwolle, ar fi fost un eveniment care zguduise lumea din temelii, un mister care depăşise graniţele statului New Jersey şi cuprinsese întreaga naţiune, iar ea, Oriana, fără nume de familie, era un simbol al aşteptării neliniştite, priveghind întoarcerea în siguranţă a Duanei Zwolle. Aproape pe nerăsuflate, Oriana declara: „Ca toţi artiştii de geniu, Duana Zwolle trăia pe muchie de cuţit... la limita dintre real şi imaginar. Eu, Oriana, sunt pregătită
pentru un final triumfal al acestui cumplit coşmar, dar, la fel cum sunt o femeie cu picioarele pe pământ, sunt la fel de pregătită pentru un deznodământ... tragic."
Interviul se încheia cu cadre ale noii creaţii a Orianei, o pânză mare, exagerat colorată, sugerând o „explorare a conceptului metafizic de suspans", pe care o picta în aşteptarea întoarcerii Duanei Zwolle.
Era un interviu remarcabil. Pe la jumătatea lui, Matt a tras concluzia că nu o putea suporta pe această femeie, această femeie exploatatoare, neruşinată şi care se ridică singură-n slăvi, deşi, ca bărbat, era atras de ea într-un mod mult mai explicit şi mai puţin complicat decât modul în care un bărbat ar fi putut fi atras de Duana Zwolle. Căci una dintre ele era ca o culoare primară pe cerul de amiază; cealaltă, o nuanţă subtilă, schimbătoare, crepusculară. Totuşi, înregistrase interviul, realizat de un post local din Newark. Târziu în noapte, acum, când ştirile despre fata dispărută
erau tot mai rare la televizor, Matt revedea interviul Orianei, la fel ca şi alte casete; târziu în noapte, când familia lui dormea de mult (sau cel puţin când Matt spera ca Tess să fi adormit) şi când singurătatea îi făcea inima fărâme.
Ştiu că vom fi împreună.
Pe lumea asta. Ori pe cealaltă.
Pe 18 martie, spre seară, Matt McBride o întâlnise în cele din urmă pe această
artistă flamboaiantă care-şi spunea Oriana, în galeria-studio din Lismore. Se
asigurase dinainte că va avea timp pentru el: sunase pentru a stabili o întâlnire. Se prezentase la telefon ca fiind „colecţionar-amator de artă americană" (ceea ce era adevărat întrucâtva; de-a lungul vremii, Matt cumpărase câteva reproduceri fotografice şi, cine ştie, ar fi putut cumpăra şi de la Oriana câte ceva). Nu intenţionase să meargă cu minciuna până la capăt, aşa că îi dăduse Orianei numele lui real, numele oficial, „Mathias McBride". Menţionase şi că o cunoscuse, chiar dacă
nu foarte bine, şi că o respectase pe Duana Zwolle ca artistă.
Auzind acestea, Oriana nu spusese nimic. Chiar şi prin telefon, Matt se simţise subtil refuzat. Oare făcuse deja o eroare strategică?
In ziua cu pricina, pe când se apropia de orăşelul Lismore, coborând dealul sinuos care duce spre râu, lui Matt i-au venit în memorie momentele în care trecuse cu maşina pe-acolo alături de Duana Zwolle; tensiunea dintre ei, cuvintele nespuse ce vibrau de pasiune. A simţit un imbold de-a dreptul ireal, cât pe ce să tragă de volanul Acurei spre direcţia Mill Row, spre râu. Cât de mult şi-ar fi dorit să conducă până
acolo ca să vadă din nou strania faţadă de piatră a clădirii în care trăise şi muncise Duana Zwolle, să vadă obloanele trase ale ferestrelor şi scările exterioare tocite de vreme! O fantomă avidă să hălăduiască — oare asta ajunsese? Dar a refuzat să
cedeze puternicei dorinţe. Şi s-a îndreptat mai departe spre Bank Street, centrul orăşelului, şi nu spre râu.
Cu toate astea, îşi luase o parte din echipamentul lui Nighthawk pe bancheta din spate a maşinii. Un fotograf adevărat nu este niciodată prins nepregătit, asemenea unui îndrăgostit.
Acolo, pentru a treia oară, a văzut stabilimentul pentru artişti pe care Oriana îl aranjase de una singură, pe o stradă
îngustă din zona istorică a oraşului. ORIANA, anunţa un indicator de culoare crem, care scârţâia în vânt. Locul părea să fi fost un grajd sau un hambar reamenajat: o micuţă clădire din lemn pictată într-un verde-măr, cu contururi roşii, ca o ilustraţie dintr-o carte cu poveşti pentru copii. Cărarea de lespezi vechi era mărginită de nişte plante ce aduceau a varză şi pe care Matt nu le putuse identifica, cu frunze purpurii.
Ca nişte flori exotice care te surprind înflorind în plină iarnă.
Plăcuţa cu DESCHIS încă era la vedere în vitrină. înăuntrul galeriei, luminile erau aprinse. Matt simţea cum inima i-o ia la galop. O să fie o aventură! Pentru că fără-ndoială Oriana ştia despre Duana Zwolle mai multe decât spusese poliţiei; se prea poate ca Oriana să fi ştiut unde se află Duana Zwolle. Cuvintele profetice ale detectivilor îi sunau în minte lui Matt ca o mantră: Oamenii ştiu mai multe decât cred că ştiu.
Un adevăr pe care Matt McBride fusese forţat să-1 recu-noască în încercările noului an.
Matt a intrat în galerie. Un clopoţel a sunat plăcut deasupra capului şi un miros înţepător de tămâie i-a izbit nasul. Nu era un semn bun. Şi iat-o pe Oriana, impozantă,
năpustindu-se asupra vizitatorului ei într-o tunică irizată de mătase roşu-aprins şi pantaloni de culoare crem, cu părul ei blond împletit strâns ca al unei păpuşi uriaşe şi cu strălucitoarea şi orbitoarea ei faţă ca o lună plină. Gura mare şi zâmbitoare era de un roz strălucitor, ochii erau exotic conturaţi cu negru şi machiaţi cu albastru ca al penelor de păun. In pantofii cu platformă care se auzeau tropăind la fiecare pas, Oriana era aproape cât Matt de înaltă. A simţit o panică tipic masculină, pe care nu-şi amintea să o mai fi trăit din adolescenţă: că va fi înghiţit de Femeie în învelişul ei senzual şi carnal, zdrobit în îmbrăţişarea ei înmiresmată.
Oriana i-a apucat mâna într-o strânsoare fermă, avidă.
- „Mathias McBride?" Ai fost unul dintre prietenii Duanei?
Nu mă crede? E aşa de neverosimil?
Ezitând, Matt a spus:
- Mă cunoştea sub numele de „Nighthawk". Ca fotograf.
- „Nighthawk"... aaa, da, da, a spus Oriana, dând din cap viguros. Şi eu am auzit...
de fotografiile tale, vreau să zic. Lucrezi la Krell & Asociaţii, nu-i aşa? Cred că ne-am mai întâlnit.
- Ne-am mai întâlnit. în treacăt.
