Oriana a tresărit şi s-a cuprins singură cu braţele, strivin-du-şi sânii. A închis ochii şi, pentru o clipă, a părut sincer afectată.
- Când mă gândesc la cum arătau studioul şi mansarda pe care Duana le restaurase cu atâta grijă...
- Le-ai văzut ? Ai fost acolo ?
- De ce pari aşa surprins ? Am fost adesea la Duana, cum şi ea a trecut adesea pe aici. A doua zi după ce a fost raportată dispariţia Duanei, detectivii m-au luat cu ei la Mill Row ca să-i ajut să stabilească dacă s-a furat ceva, ce a fost distrus şi ce nu era la locul lui. A trebuit să calc pe folia de plastic întinsă pe podea. Nu am avut voie să ating nimic, evident. Eram în stare de soc, a trebuit să iau calmante. Cei din familia Zwolle nu o
vizitaseră pe Duana de ceva vreme şi ştiau mai puţine despre viaţa ei decât ştiam eu. Am identificat ce era distrus. I-am ajutat sa îşi facă o idee despre viaţa de zi cu zi a Duanei, despre oamenii pe care îi cunoştea şi cu cine s-ar fi putut întâlni. Erau şi criminalişti pe acolo, era multă muncă, şi nu uşoară; le-a luat zile bune ca să strângă
probele, inclusiv din urmele de roţi rămase în noroi şi nu s-a putut stabili sigur că
acolo ar fi avut loc vreun delict... adică, dacă Duana ar fi fost lovită, sau violată sau rănită... nu s-au găsit pete de sânge. Au găsit o mulţime de amprente, dar nici acestea nu par a avea legătură cu ce s-a întâmplat. Detectivii au ajuns la concluzia că ar fi fost posibil ca Duana să-1 fi cunoscut pe atacator, că ea l-ar fi lăsat să intre şi că el ar fi fost mult mai puternic decât ea, încât a putut să o care pe scări până în maşina ei.
Este posibil ca el să fi venit pe jos sau să fi avut un complice. Dar astea nu sunt decât bănuieli, nimic sigur. Uneori, urlam la ei: „Faceţi ceva! Găsiţi-o! Salvaţi-o!" Se mişcau extrem de încet chiar şi după regulile lor, iar în timpul ăsta orele şi zilele se scurgeau şi Duana nu era de găsit, şi poate că încă era în viaţă şi ne aştepta să o găsim. De asta am acceptat să dau atâtea interviuri. Am fost disperată să fac situaţia Duanei cunoscută. Şi cum de a ajuns familia ei, şi nu numai, să interpreteze tot ce am făcut ca exploatare, să mă ia dracu' dacă înţeleg.
Vrând să o liniştească pe femeia rănită în propriul orgoliu, Matt a spus:
- Oriana, ai făcut şi tu ce ai putut. Poate chiar ai fost de ajutor.
- Dar Duana nu s-a întors, nu-i aşa? Au trecut douăspre-zece săptămâni.
Oriana a arătat spre o pânză stropită şi sfâşiată de pe perete:
- Asta este tot ce a rămas din „exploatarea conceptului metafizic de suspans" - un talmeş-balmeş. Am învăţat că nu poţi să creezi artă din emoţiile concrete, efective pe care le trăieşti. Emoţiile sunt prea brute şi oarecum obişnuite. Chiar şi durerea este ceva obişnuit. Chiar şi spaima. Douăsprezece săptămâni am tot aşteptat un semn.
Un semnal. De la Duana. în vis sau într-o viziune. Nu am crezut niciodată în telepatie sau în percepţie extrasenzorială, dar acum aş putea crede! Aşa-s de disperată. Ai zice că noi, cei care am iubit-o... care o iubim... pe Duana, am putea să simţim cel puţin dacă este în viaţă sau nul Că inima noastră ar putea şti răspunsul. Dar până şi sora ei, Rue, nu face decât să aştepte. Şi, între timp... nimic, a adăugat Oriana printr-un gest dramatic, răsfirându-şi larg unghiile cu ojă colorată.
Matt ar fi vrut să protesteze. Ceea ce i se întâmplase lui Nighthawk în acest nou an nu ar fi putut să fie clasificat cu uşurinţă drept nimic.
Oriana s-a ridicat împleticindu-se de la masa de răchită. Matt a prins-o şi ea s-a redresat; s-a îndreptat spre un dulap cu sertare de lângă perete şi, scotocind în sertarul de sus, a murmurat spre Matt:
- Nu pleca încă! Vreau să-ţi arăt ceva.
- Nu plec nicăieri, Oriana. Aici sunt, a spus Matt fără să clipească.
Nu se gândea la cât timp trecuse de când era acolo. De cât timp beau împreună
din vinul excelent, deşi puţin dulceag. (Oare Tess îl aşteaptă, oare era aşteptat la cină
acasă? Sau îi spusese lui Tess că are o cină de afaceri?) Oriana a luat din sertar un plic antişoc şi a scos din el o fotografie pe care i-a înmânat-o protocolar lui Matt. Matt a şoptit:
- O, Doamne!
Era o imagine remarcabilă: chipul Duanei mai aproape decât îl văzuse vreodată, la câţiva centimetri de aparatul de fotografiat şi de cel care o fotografiase; fata îşi sprijinea tâmpla stângă de o oglindă, astfel încât faţa ei umbrită era reflectată, nu tocmai simetric, în oglindă. Era un chip frumos, fantomatic, cu sprâncene fine şi de un negru-închis, cu o aluniţă la rădăcina părului, cu pomeţii mai ascuţiţi decât şi-i amintea el. Matt a înghiţit în sec, fără să-şi ia ochii de la ea. Se întreba ce vârstă să
fi avut Duana în fotografie: poate nouăsprezece ani? Oriana stătea aplecată peste umărul lui şi îl privea atent.
- E frumoasă, nu-i asa?
Matt nu a răspuns. Emoţionată, Oriana i-a spus:
- Când am întâlnit-o prima oară pe Duana, am avut
impresia că-i curge prin vene sânge indian, de asiatică. Şi se
prea poate să fi fost aşa. Dar în familia din partea mamei sunt strămoşi evrei de origine portugheză, din câte am aflat. Ochii ăia!
Matt a privit ochii Duanei Zwolle, care părea că, la rândul lor, îl priveau fix.
Sunt atât de fericită. Aş putea să mor în clipa asta.
- Simt că trăieşte, a spus Oriana, aşezându-şi o mână pe umărul lui Matt. Nu crezi? Şi că se gândeşte la noi.
- Da, a spus Matt cu neîncredere.
- Matt, ai observat ceva ciudat la fotografie?
- Da, chiar da. Faţa nu i se potriveşte cu reflexia.
Nu era nicio oglindă! Era evident că Duana Zwolle îşi făcuse singură două
fotografii, folosind funcţia de autodeclan-şare. Asta să fie ?
Oriana a râs zgomotos, trecându-şi provocator arătătorul peste articulaţiile degetelor lui Matt, oprindu-se la chipurile aparent identice.
- Faţa nu i se potriveşte cu reflexia pentru că nici măcar gemenii identici nu sunt
„identici". Fotografia te face să crezi că vezi o singură faţă reflectată în oglindă, dar de fapt ceea ce vezi sunt două feţe. Duana şi sora ei, Rue. Ingenios, nu-i aşa?
