- O, nu e cazul să-mi faci morală, Mathias McBride!
Suntem adulţi.
Apoi s-a oprit, părând deranjată şi bătând în retragere.
Apoi, s-a înroşit la faţă.
- De fapt, s-a întâmplat să aflu că—ceea ce este tare absurd - că
Nick Roche a avut o relaţie si cu sora Duanei. Evaziva „Rue".
Dar pe Matt nu-1 interesa sora Duanei. Şi nici nu simţea nevoia să ceară mai multe detalii despre Nicholas Roche.
- Dar Sid Krell? a întrebat-o el pe Oriana.
Iar Oriana s-a aprins deodată la faţă, pornindu-se să spună
vehement:
- Dragul de Sid! Dacă ar fi capabil de mai multă imaginaţie şi curaj, ar fi un om cu adevărat necruţător. Are colecţia aia absurdă de arme... Ai văzut-o? Pistoale şi puşti scumpe. Are un revolver de calibrul 35 pe care-1 ia cu el uneori. De parcă ar avea nevoie de vreo protecţie! Un tip de toată isprava, Sid ăsta. Dar, ei bine... şi el ar fi putut angaja pe careva să o atace pe
Duana. Mă îndoiesc că ar fi făcut-o el însuşi, pretenţios şi cusurgiu cum e. Nu-i place să fie atins. Când Duana i-a refuzat comisionul ăla de douăsprezece mii de dolari pe care i 1-a oferit, mai mult cu câteva mii bune decât suma pe care mi-a oferit-o mie vreodată ticălosul, şi când a văzut că nu o poate cumpăra, a stat după coada ei vreo şase-opt luni. Nu fi aşa surprins! Desfrânaţii ăştia ramoliţi şi bogaţi sunt cei mai răi.
I-a telefonat, s-a dus la locuinţa ei de pe malul râului, a parcat şi a aşteptat-o să iasă
afară. I-am spus să aibă grijă şi să anunţe poliţia, dar Duana, pentru că aşa era Duana, a spus că-i e milă de el. „Are o imaginaţie limitată. Vede în mine propria lui reflecţie."
I-am spus că nu am nici cea mai vagă idee despre ce vorbeşte. // înţeleg, pentru că
sunt în stare să înţeleg bărbaţii răzbunători, meschini. Dar Duana nu m-a ascultat. Nu era catolică, dar mergea uneori la slujba de la catedrala Sfântul Patrick, undeva prin Newark, şi se ruga pentru sufletul lui Krell. Aş fi râs, dacă nu ar fi fost atât de jalnic.
Oriana a făcut o pauză şi părea că ar fi pe punctul să izbucnească în râs, dar râsul s-a transformat într-o criză de tuse. S-a şters la ochi şi a spus:
- Sid mi se lăuda că o hărţuieşte pe Duana, de parcă asta ar fi fost o dovadă
de bărbăţie. Un motiv de mândrie. De fapt, mi-a cerut sfatul cu ce ar fi putut „s-o rănească pe fata aia ca s-o doară"... ca si cum eu as fi fost de acord cu ceea ce avea de gând să facă! I-a trimis un cadou în bătaie de joc: o pasăre din cristal Steuben de şase sute de dolari de la Tiffany, pe care a crăpat-o înainte.
Imaginează-ţi: să cheltui şase sute de dolari doar ca să faci rău! Pasărea era totuşi frumoasă, un porumbel jelitor, cred. Sid a râs atunci de mine: „Oriana, eşti geloasă pe 1 )uana Zwolle pentru că este o artistă mai bună şi are cu cincisprezece ani mai puţin decât tine." Ca şi cum astfel ar fi putut băga zâzanie între noi. Ca şi cum femeile se bat între ele pentru bărbaţi. I-am spus: „Sid, du-te dracului! Prietenia mea cu Duana este mai mare pe zi ce trece, spre deosebire de a ta." I-am spus...
Matt a întrerupt-o:
- Crezi că Sid ar fi putut angaja pe cineva să-i facă rău Duanei? Chiar crezi asta?
Oriana şi-a domolit elanul, încruntându-se:
- Păi... nu ştiu. Nu le-am spus detectivilor prea multe despre Sid şi poate că ar fi mai bine să schimbăm subiectul.
Cred că am băut cam mult.
A mai ridicat totuşi o dată paharul şi a dat vinul pe gât.
Lui Matt i-a trecut prin minte gândul că Ar fi putut să fie fostul iubit, Roche, Krell, bărbatul care a locuit în Clinton Falls — Gavin... Şi câţi alţii, ştiuţi şi neştiuţi.
Pentru prima oară, începea să priceapă intensitatea unei „cercetări penale", ce presupune toată munca de detectiv. Cum să procedezi când ai puţine probe, când nu ai niciun suspect? El, Matt McBride, nu ştia prea multe despre caz şi nu deţinea nicio probă; era ca un orb care se poticneşte şi bâjbâie, mergând la nimereală. Si totuşi simţea un fior de surescitare. Atracţia lucrurilor interzise. Posibil ca el însuşi să fi fost în pericol. Trebuia să se ia după instinct şi să spere că va avea puţin noroc.
Oriana, sesizând că Matt îşi pierdea interesul, a început repede să aducă în discuţie şi alte nume. Cele mai multe erau ale unor oameni din Weymouth, unii cunoscuţi de Matt, alţii nu; numele celor pe care-i presupunea Oriana a fi vinovaţi fuseseră date şi poliţiştilor:
- Sub protecţia anonimatului, evident. Nu aş vrea să fiu dată în judecată.
Matt se întreba cât de în serios ar putea fi luate aceste nume; era foarte posibil ca ele să fi fost ale unor bărbaţi cu care Oriana însăşi avusese ceva de împărţit şi pe care voia să-i implice într-o anchetă de poliţie doar ca să-i pună într-o poziţie stânjenitoare. A ezitat să aducă în discuţie jurnalul Duanei. Poate că nu ştie de el?
Să nu fi scris despre ea?
Oriana i-a povestit apoi despre acţiunile voluntare pe care le făcuse Duana în ultimii doi ani la Misiunea Sfântul Patrick din Newark, ajutând la pregătirea hranei pentru cei fără adăpost:
- Îl admira tare mult pe pastorul Justin, dar nu mi-a vorbit prea multe despre el sau despre ce făcea ea mai exact la Misiune.
Am vrut să merg cu ea, chiar am intenţionat să fac asta de Crăciun, dar nu a fost să fie. Duana rareori vorbea despre ea - i s-ar fi părut o dovadă de vanitate, probabil.
Oriana a mai spus că în WeymoutJi erau artişti-graficieni cu care Duana lucrase la anumite proiecte şi care afirmaseră că era imposibil să ajungi să o cunoşti; era ceva
„straniu" în legătură cu ea. Părea singuratică, dar inabordabilă. Tuturor li se părea ciudat că Duana era o perfecţionistă până şi în creaţiile comerciale pe care le făcea şi pe care nimeni nu le lua în serios; ca şi cum ea ar fi crezut că vânzându-şi timpul pe bani, ar fi trebuit
să lucreze cu aceeaşi conştiinciozitate cu care lucra la propriile creaţii de artă.
- Grădina plăcerilor lumeşti şi nelumeşti a fost o creaţie strălucită, bănuiesc, a spus Oriana, chiar şi în stare brută şi neterminată. Avea forţă şi viziune. Nu era ceea ce se cheamă o operă de artă frumoasă sau sigură... nu ca a mea! Aşa ceva nu putea
fi vândut. Deşi la expoziţia din vara trecută, două dintre colaje au fost vândute Muzeului State din Trenton şi Muzeului de Artă din Princeton, al cărui curator are un simţ pentru creaţiile originale, îndrăzneţe. Celelalte, nevândute, au fost vandalizate în studioul ei. Am vrut să cumpăr şi eu unul dintre colajele mai mici, dar Duana a insistat să mi-1 ofere când va fi fost gata. Dar nu a mai apucat să fie terminat. O, Doamne, mi se face rău când mă gândesc la creaţiile distruse ale Duanei. Oricine le-ar fi tăiat şi le-ar fi rupt trebuie să se fi simţit ameninţat din cauza lor, nu crezi?
