34. Etienne Gilson atrage atenţia asupra acestei distincţii în The ChristianPhilosophy of St. Augustine (tr. L.E.M. Lynch, Random H ouse, New York,1960), p. 3n, n. 40: ,,Cu privire la această chestiune, ca şi la multe altele,Augustin foloseşte o terminol ogie destul de liberă.Judecând după diverselesale texte, sensul cel mai general al cuvântului caritas ar fi «iubirea desăvârşită
a unei persoane pentru o altă persoană» (ca · opusă iubirii acelei persoanepentru lucruri)". To tuşi, terminologia lui Augustin e mai mult decât „liberă",şi ca să desemneze iubirea unei persoane pentru o alta el foloseşte de obiceicuvântul diligere.
46 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
Cum e nevoie de un obiect pentru a determina şi a stârni dorinţa, Augustin defineşte viaţa însăşi prin ceea ce ea doreşte. Viaţadoreşte bunurile care se găsesc pe lume, şi astfel se transformă eaînsăşi într-unul dintre ele, ca să afle apoi că, prin comparaţie cuviaţa, lucrurile (res) au o statornicie aproape perenă. Lucrurile dăinuie. Ele vor fi şi mâine ce sunt azi şi ce au fost ieri. Numai viaţa sestinge de la zi la zi în goana ei spre moarte. Viaţa nu dăinuie şi nurămâne identică. Ea nu e veşnic-prezentă şi, de fapt, nu e nicicândprezentă, de vreme ce întotdeauna fie încă nu este, fie nu maieste. Nici unul dintre bunurile pământeşti nu poate veni în sprijinul nestatorniciei vieţii. Viitorul o va despuia de toate, iar înmoarte ea se va pierde dimpreună cu achiziţiile ei. Într-adevăr,toate bunurile lumeşti sunt bune ca atare, fiind create de Dumne-
. zeu. Numai viaţa care se alipeşte de ele, şi care va fi mereu văduvită
de ele în viitor, le transformă şi pe acestea în mutabilia nestatornice.
Augustin scrie: [B:033139] ,,Noi numim «lume» nu doar această
ţesătură pe care a făcut-o Dumnezeu, cerul şi pământul, [ . . . ] cilocuitorii lumii se numesc şi ei tot «lumea». [ . . . ] Mai ales toţi ceice iubesc lumea se numesc «lumea»". 35
Lumea e constituită ca o lume pământească nu doar prin lucrarea lui Dumnezeu, ci şi prin „cei ce iubesc lumea", adică prinoameni şi prin ceea ce ei iubesc. Iubirea de lume transformă cerulşi pământul în lumea văzută ca lucru nestatornic. În fuga ei demoarte, dorinţa ce tânjeşte după statornicie se alipeşte tocmai deacele lucruri care cu siguranţă se vor pierde în moarte. Această
iubire are obiectul greşit, unul care zădărniceşte neîncetat dorinţade el. Iubirea corectă constă în obiectul corect. Omul muritor,care a fost aruncat în lume (înţeleasă aici ca pământ şi cer) şi caretrebuie să plece din ea, în loc s-o facă se alipeşte de ea şi, astfel,transformă lumea însăşi într-o lume pieritoare, adică una care trebuie să dispară odată cu moartea lui. Această suprapunere între35. Sermones in epistolam Johannis primam, II, 12 [aici şi la restul citatelordin această lucrare, trad. mea (n. tr.)].
IUBIREA C A DORINŢĂ 47
p ământesc ş i mur itor e pos ibil ă numa i dacă lumea e privit ă d in perspect iva omulu i muritor. Termenul folosit de August in pentru această iubire gre şit ă, mundan ă, care se al ipeşte de lume ş i în acelaşi t imp const itu ie, astfel , lumea este cupi ditas. Pr in opoz iţ ie , iubirea corectă caută veşnicia şi viitorul absolut. Augustin numeşte iubirea corectă cari tas: ,,R ăd ăcina tuturor relelor este cupi ditas , r ăd ăc ina a tot b inele este caritas"36. Totuşi, iub irea corectă ş i iubirea greşit ă (cari tas şi cupi di tas) au ceva în comun : dorinţa care tânjeşte, ad ic ă appetitus. Pr in urmare , August in avert izeaz ă: ,,Iub iţi, dar aveţi gr ij ă ce iubiţ i" .37
36. Enarrationes in Psalmos, 90, r, 8 [aici şi la restul citatelor din Enarrationes .. . , trad. mea (n. tr.)] . [Augustin citează Ef. 3, 17: ,,Ca să fiţi înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire (in caritate)" şi I Tim. 6, ro: ,,Că iubirea dearginţi este rădăcina tuturor relelor".]
37. Ibid., 31, 5. [Propoziţia imediat următoare sună astfel: ,,Caritas vreasă spună iubire de D umnezeu şi iubire de aproapele; cupiditas vrea să spună
iubire de lume şi iubire de veacul acesta (saeculum). "]
48 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
2. Caritas şi cupiditas
[B :033143] Iub irea înţeleasă ca dor inţă care tânjeşte (appetitus), şi dor inţa înţeleasă în termen ii tradiţie i greceşt i de la Ar istotel la Plotin, este atât rădăc ina lui caritas, cât ş i a lui cupiditas. Cele două se deosebesc prin obiectul lor, însă nu sunt două tipuri difer ite de emot ie : , Întocmai cum v iata trecătoare e pretuită de ce i ce o
'
'
'
iubesc, tot astfel ar trebui să preţuim viaţa ve şn ică, pe care creştinul mărtur ise şte c-o iube şte ". 1 Dor inţa mijloce şte între sub iect ş i obiect ş i anulează d istanţa d intre ele, transformând subiectul în cel ce iube şte, iar obiectul, în cel iubit. Căci cel ce iubeşte nu e niciodată separat de ceea ce iubeşte; el aparţ ine acelui lucru. , Ce altceva e iubirea , dacă nu un tip de viaţă care leagă sau caută să lege laolaltă două lucrur i, anume pe cel ce iube şte ş i pe cel iubit ? Iar asta e valabil chiar ş i în iub irea exter ioară ş i trupească " . 2 Aşadar, pr in cupiditas ori pr in caritas, hotărâm cu pr iv ire la sălaşul nostru, anume dacă vrem să aparţ inem lum ii aceste ia sau lumii care va să v ină, dar facultatea care hotărăşte e mereu aceea ş i. De vreme ce omul nu îşi este su ficient sieşi ş i, pr in urmare, doreşte întotdeauna ceva d in afara lu i, întrebarea pr iv itoare la cine e el de fapt îşi poate găs i rezolvarea doar pr in ob iectul dorinţe i lu i, şi nu, cum I. Sermones, 302, 2; v. şi Epistulae, 127, 4 [aici şi la restul citatelor din Sermones, trad. mea (n. tr.)].
2. De Trinitate, VIII, I O , 14.
IUBIREA CA DORINŢĂ 49
credeau stoicii , prin reprimarea impulsului dorinţei în sine : ,,Fiecare este după cum îi este iubirea" 3• Strict vor bind , acela care nu iubeşte şi nu doreşte deloc este un nimeni .
Căutarea apartenenţei-la-lume schimbă natura omului. Această
căutare îl transformă într-o fiinţă lumească. Prin cupi ditas, omul a aruncat zarurile care-l fac pieritor. Prin caritas, al cărei o biect e ve şnicia , omul se preschimbă pe sine într-o fiinţă ve şnică , nepie ritoare. Omul în sine , esenţa lui , nu poate fi definit , fiindcă vrea mereu să aparţină de ceva din a fara lui , în funcţie de care se tot schimbă. Aşadar , el e privit de Augustin în izolarea lui atât faţă
de lucruri , cât si
, fată
, de restul persoanelor. Însă tocmai această
izolare n-o poate îndura omul. Dacă s-ar putea spune că există o esenţă a naturii lui , aceasta ar fi faptul că nu-şi este suficient sieşi .
Aşa încât e silit să iasă din izolarea lui prin intermediul iubirii -
fie că cupiditas îl transformă într-un locuitor al lumii acesteia , fie că prin caritas trăieşte în viitorul a bsolut în care va fi un locuitor al lumii ce va să vină. De vreme ce numai iubirea poate face ca una sau alta dintre lumi să devină un „acasă" pentru om , ,,lumea aceasta este pentru cei credincioşi [care nu iu besc lumea] ceea ce este pustiul pentru poporul lui Israel" - ei nu locuiesc în case , ci în corturi.4 N-ar fi atunci mai bine să iubim lumea prin cupi ditas
şi să fim acasă ? De ce să facem din lumea asta un pustiu ? Singura justificare pentru această întreprindere neo bişnuită ar fi adânca nemulţumire faţă de ceea ce lumea le poate oferi celor ce-o iubesc.
Iu birea care doreşte un o biect lumesc , fie acesta un lucru ori o persoană , e permanent zădărnicită în chiar încercarea ei de a găsi fericirea.
3. Sennones in epistolam Johannis primam, II, 14. [,,Mai degrabă ţineţi-vă
