, iubirea care a fost revărsată în inim ile noastre" (Rom ., 5,5) . În acest sens caritas desemnează nu prezenţa lu i Dumnezeu care „circulă"
înlăuntrul nostru, c i harul revărsat de Creator asupra creatur ii sale.
Motivul pentru care lu i Augustin i-a fost atât de greu să se dezbare de termenii lui Plotin chiar ş i la multă vreme după ce îl dezavuase o fic ial este că n imen i nu înţelesese într -o m anieră ma i conv ingătoare decât acesta absoluta stranietate pentru om a lumii în care s-a născut şi n imeni nu arătase într-o m anieră m ai credibilă
decât el cât de adâncă e prăpastia dintre om ş i lume, ce se manifestă
prin poftele ş i dorinţele omeneşti. Aceasta trebuie să fi fost cea ma i profundă exper ienţă precreştină trăită de Augustin, iar în Plotin l-a găsit chiar pe filozo ful e i. Dar deoseb irea dintre aceşti doi gânditor i e la fel de mare ca ş i afin itatea dintre ei. Augustin nu avusese nicicând n im ic d in sen inătatea nobilă a lu i Plot in, d in „autosuficienţa " lu i sau - ca să folos im l imba vrem ii - din mulţum irea IUBIREA CA DORINŢĂ 55
lui deplină de a fi singur cu sine însuşi. După cum cu dreptate a arătat Gilson, în viz iunea lui Plotin, însă nu si în viziunea lu i Augustin, sufletul însuşi este de n atură divină.14 Într-un anumit sens, Plotin purta în el toate lucrur ile pe care August in le dorea. Şi tocmai din acest motiv Plotin nu cunoştea frica, adică exact experienţa care a determinat convert irea lui Augustin.
Aşadar , când Augustin , la fel ca Plotin şi nu departe de ceea ce credeau şi stoicii , susţine că neînfricarea, eliberarea de frică , e lucrul pe care trebuie să-l iubim, echivalând apoi neînfricarea cu autosuficienţa, el nu spune de fapt acelaşi lucru, fiindcă Augustin n-a crezut niciodată că omul poate obţine în lumea aceasta eliberarea de frică şi autosuficienţa, indiferent cât de mult şi-ar încorda toate forţele minţii şi ale spiritului. Des igur, a fi cu adevărat înseamnă „a nu fi în nevoie", iar atitudinea corespunzătoare ar fi neînfricarea . Însă trăsătura specifică a fiinţei umane este tocmai o frică pe care nimic n-o poate înlătura . Această frică nu e o emo
ţie ascunsă , ci mai degrabă manifestarea dependenţei. Dorinţa nu e rea pentru că tot ce este „în a fară" e rău. Ci, dimpotrivă, dorinţa e rea şi înrobitoare pentru că creează dependenţă de ceea ce, în principiu, e de neobţinut. As ta nu contrazice afirmaţia anterioară
Potrivit căreia orice dorintă e de terminată de obiectul e i si se trans-
,
'
formă în ca ritas sau în cupi ditas în funcţie de ce anume caută.
Căci numa i urmărind [B:033 148] ceea ce se a flă în a fară poate dorinţa să preschimbe neutrul „ în a fară" într-o „lume" în sens strict , adică Într-un acasă pentru om . Numai lumea constituită de „cei ce iubesc lumea " (dilecto res mundi) e un rău, şi numai dorinţa (appe titus) de acest „rău" se transformă în cupi ditas. Dar c aracteristica de bază a acestui rău este că se aRă „ în afară", iar acest „ în a fară"
c a atare înrobeşte şi lipseşte de liber tate . C ăci l iber tatea este, în mod esenţial, libertate faţă de frică. Nici un om care depinde de ceea ce se află în afara sa nu poate fi neînfricat. După cum vom vedea ceva mai departe, ca ritas e liberă tocmai fiindcă alungă frica
(timo rem foras mi ttit) .
14. Gilson, The Christian Philosophy of St. Augustine, p . no.
56 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
Legătura cu lumea , care se actualizează prin cupi ditas, trebuie ruptă , fiindcă e guvernată de frică . Trăind în cupi ditas, omul apar ţine lumii şi se înstrăinează de sine însu şi . Augustin numeşte
,,risipire" această apartenen ţă-la-lume în care sinele se rătăce şte .
Dorind şi depinzând de lucruri „din a fara mea", adică de tot ceea ce eu nu sunt , îmi pierd caracterul unitar care mă men ţine un întreg , în virtutea căruia pot spune „eu sunt". Drept urmare , mă
risipesc în varietatea lumii şi mă pierd în multiplicitatea ei nesfârşită
de date . Din această risipire , Augustin îl cheamă pe Unul Dumnezeu „ca să-l adune din risipirea fiin ţei mele [ ... ] împră ştiate în mii de bucă ţi" 1 5. Cum risipirea aduce pierderea sinelui , ea are marele avantaj că ne abate de la frică , doar că această pierdere a fricii e totuna cu pierderea sinelui. Fug de sinele meu , care trebuie să moară şi să-şi piardă toate posesiunile , ca să mă alipesc de lucruri care sunt mai statornice decât sunt eu însumi. Augustin scrie că „oamenii care doresc ceea ce se află în a fară sunt exilaţi din ei înşişi" 16. Această pierdere de sine vine din curiozitate , o straniu dezinteresată „po ftă a ochilor" ( 1 Ioan , 2, 16) , care e atrasă
de lucrurile lumii . Pofta ochilor doreşte să cunoască lucrurile lumii de dragul lor , fără să se răs frângă în vreun fel asupra sine lui şi fără să caute nici cea mai mică plăcere de vreun fel sau altul .
Căci plăcerea , plăcerea senzuală (voluptas), caută orice e plăcut pentru sim ţuri , fiindcă ceea ce e frumos place ochilor , ceea ce e melodios place urechilor , ceea ce este catifelat e plăcut la atingere , iar ceea ce este înmiresmat e plăcut de mirosit . Totuşi , văzul se deosebe şte de celelalte simţuri prin aceea că el cunoaşte o ispită „cu mult mai primejdioasă" decât aceea de a fi atras de ce e frumos .
Ochii sunt singurul simţ care doreşte să vadă şi ceea ce ar putea fi contrar plăcerii , ,,nu de dragul unei senza ţii neplăcute , ci din dorin ţa de a experimenta şi de a cunoa şte" 17. În vreme ce plăcerea 15. Confesiuni, II, 1, 1 [ed. rom. cit., p. 93 (n. tr.)] .
16. Enarrationes in Psalmos, 57, I.
17. Confesiuni, X, 35, 55 [ed. rom. cit., p. 5n (n. tr.)] .
IUBIREA CA DORINŢĂ 57
senzuală se răsfrânge asupra celui ce cau tă plăcere , astfel încâ t, la bine şi la rău , el nu se poa te pierde cu totul pe sine , dorinţa de a cunoa şte, chiar dacă- şi a tinge scopul, nu ad uce nici un fel de câ ştig sinelui. Când cunosc [B:033 149] sau când cau t cunoa şterea , eu nu sun t deloc in teresa t de mine însumi. Ui t de mine însumi cam la fel cum spec ta torul de la teatru ui tă de sine şi de toa te grijile câ t timp dinaintea ochilor lui se desfăşoară „minunatul spectacol". Această iubire de lume ne-senzuală îi împinge pe oameni să „scormonească mis terele na turii, care se află în a fara [pra et er]
noastră , mistere a căror cunoa ştere nu ne foloseşte la nimic şi prin care oamenii nu urmăresc ni mic al tceva decâ t cunoa şterea ca a tare" 18.
Oricine doreşte să spună „eu sun t" şi să-şi păstreze carac terul unitar şi identitatea şi să înfrun te cu ele varie tatea şi mul tiplicitatea lumii trebuie să se re tragă în sine însu şi , într-un ţinut lăun tric , întorcând spa tele la tot ce-i poate oferi acel „în afară". În aces t context Augustin se îndepăr tează definitiv de învăţă turile filozofice con temporane lui , stoice şi neoplatonice, şi o porneşte m ai depar te pe con t propriu. Căci, spre deosebire de Epicte t şi de Plotin , el n-a găsit nici autosuficienţă şi nici seninătate în acest ţinut lăun tric al sinelui. Augus tin nu e din tre cei „care sim t înlăuntrul lor pornirea spre bine , de unde izvorăsc fap tele bune (qui ali qui d boni vo biscum intus agitis, unde focta procedunt). Tu însă , Doamne , [ ... ]
«aruncă-ţi privirea spre mine şi mă vezi, îndură- te şi mă însănătoşeşte » (Psalmi, 6 , 2)". Cu câ t s-a re tras mai mul e în sine însuşi şi şi-a adunat sinele din risipire şi din confuzia lumii, cu a tâ t mai 18. Jbid. [ed. rom. cit., p. 513 (n. tr.)]. [În traducerea acestui pasaj, Arendt a pus accentul pe înclinaţia omului de a fi atras spre lumea „ din afară", iar apoi de a se pierde şi, cum ar spune Augustin, de a uita de sine în acea l ume.
O traducere mai literală a textului latinesc ar suna astfel: ,,Din acelaşi motiv(curiozitatea) fiinţele umane pornesc în căutarea secretelor naturii, care suntdincolo de puterile noastre - l ucruri care, cunoscându-le, nu ne aduc niciun câştig şi pe care oamenii doresc să le cunoas că doar de dragul de acunoaşte".]
58 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
mult „ a devenit pentru el însuşi o întreb are" [quaesti o mi hi Jact um sum]. 19 Aş adar, Augustin nu opune pierderii sinelui în risip ire şi în confuzi a lumii o simplă retr agere în sine însuşi, ci m ai degr abă
o răsturn are a întrebării înseşi şi descoperire a că acest sine este chiar mai de nepătruns decât „misterele naturii". Augustin aşteaptă
de la Dumnezeu un răspuns la întrebare a „ Cine sunt eu ?" -răspuns al cărui c aracter de la sine înţeles îl lu ase de bun între ag a filozo fie anterioară. S au, altfel spus, tocm ai datorită acestei noi călătorii în căut are a sinelui s- a îndrept at Augustin , până l a urmă, spre Dumnezeu, căruia nu i-a cerut să-i descopere misterele universului ori chi ar tainele Fiinţei. El cere doar „să aflu lucruri despre mine însumi" de la Dumnezeu şi astfel „să mă cunosc pe mine însumi".
„Căutându-l pe Dumnezeu în afar a me a", în splendidele lucrări ale yreaţiei Sale, nu-l găsise pe „Dumnezeul inimii mele". Mintea lui C,l umin a ochilor mei") ,nu er a cu m ine; căci aceast a se afla înlăuntrul meu, pe când eu mă găse am în afar a me a". 2° Când s-a adunat şi „ a intr at în ţinuturile mele lăuntrice", a fa.cut-o sub în drumare a lui Dumnezeu. Augustin a reuşit să se găse ască pe sine însuşi doar pentru că Dumnezeu i- a fost ajutător.21 Descoperire a de sine şi descoperire a lui Dumnezeu sunt unul şi acel aşi lucru, fiindcă retrăgându-mă în mine însumi am încet at să m ai aparţin lumii. De acee a Dumnezeu îmi vine apoi în ajutor. Într-un fel, eu dej a îi ap arţin lui Dumnezeu. De ce- ar trebui să-i aparţin lui Dumnezeu atunci când mă c aut pe mine însumi ? Care e relaţia
[B:033 150] sau, po ate, afinit ate a dintre sine şi Dumnezeu ?
