A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a se iubi pe sine însuşi bine, iar criteriul nu este Dumnezeu, ci sinele, mai pre cis sinele care va fi veşmc.
Acela care ştie cum să se iubească pe sine însuşi îl iubeşte pe Dumnezeu;însă acela care nu-l iubeşte pe Dumnezeu, chiar dacă se iubeşte pe sineînsuşi aşa cum îi cere natura, se cheamă mai degrabă că se urăşte pe sineînsuşi, de vreme ce se poartă în aşa fel încât ajunge să-şi fie propriulvrăjmaş.44
Această iubire de Dumnezeu este iubirea de sinele care va fi (sinele nemuritor) şi ura faţă de sinele care este (sinele muritor). A ceastă
ură de s ine nu este a ceea şi cu lepădarea de sine creştină, care se naşte din conştientizarea faptului că suntem creaţi şi, prin urmare, 42. Confesiuni, l, 13, 21.
43. In Johannis evangelium tractatus, 51, 10.
44. De Trinitate, XIV, 14, 18.
IUBIREA CA DORINŢĂ 67
se supune chemăr ii Creatorului la ascultare pr in cred inţă. Ea n u este nici negarea idealului autosu ficienţe i, pe care Pavel o denunţa drept „semeţ ie". Această ură de s ine este ma i degrabă C:Onsec inţa ult imă , d isperată a iub ir ii de sine care dore şte , dar nu dobândeşte n iciodată „b inele" propriu. Nenoroc irea omulu i e că, spre deose b ire de Dumnezeu, el nu „îşi obţine fer icirea de la sine însuşi drept binele propriu" şi că „binele" lu i se găseşte în a fara sa , ş i dec i trebu ie căutat ş i dorit. În această căutare, omul trebu ie „să uite"
de s inele său în favoarea binelui pe care-l doreşte , riscând ast fel să se piardă pe sine cu totul , dacă uită de sine în favoarea bunurilor lum ii .45 Dorinţa are rolul de a procura „b inele" de pe urma căruia va rezulta fer icirea . Problema cu dorinţa greşită, aşadar cu iubirea de lume , este nu neapărat că omul nu-l iubeşte pe Dumnezeu , ci că „el nu stăruie în sine însuşi, ci [pr in aceea că l-a alungat pe Dumnezeu] a ieş it şi d in sine însu şi"46.
Iub irea ca dorinţă se îndreaptă spre veşn icie pentru a-şi găsi împlin irea. Potrivit lu i Augustin, ea se consumă pr in actul vederii, fiindcă înţelege vederea drept modul desăvârşit de a poseda. Numai ob iectul văzut stăruie ş i rămâne prezent aşa cum e. Ceea ce aud sau miros v ine ş i pleacă , iar ceea ce at ing e preschimbat or i chiar m istu it de mine. În schimb , actul de a pr iv i este pură „desfatare"
lfrui), în decursul căreia nu se petrece nici o schimbare cât timp durează. În l in iştea ş i statorn ic ia absolute ale v ieţii veşnice , relaţia omu lu i cu Dumnezeu va fi o „des fatare" etern-durab ilă a priviri i, iar aceasta este, a şa-z icând , singura atitud ine potr ivită a omului faţă de Dumnezeu. Între această viz iune ş i creşt inismul paul in e 45. De civitate Dei, XII, r: ,,Totuşi, o fiinţă a cărei fericire se naşte din propria-i b unătate, şi nu din bunătatea altcuiva nu poate fi nefericită, căci nu se poate pierde pe sine". [Din contextul acestui fragment rezultă limpede că Augustin se referă la D umnezeu, care este fiinţă suficientă sieşi şi bunătate.
Toate celelalte fiinţe (creaturi) care sunt capabile de fericire (raţionale) treb uie să caute şi să găsească fericirea în afara lor, cu precizarea că fericirea adevărată o pot găsi numai dacă-l dobândesc pe D umnezeu şi se desfată cu El.]
46. Sermones, 330, 3.
68 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
o distanţă mare . Pentru Pavel, iubirea nu este în n ici un caz o dorinţă care are nevoie să fie împlin ită. Ceea ce are nevoie [B:033 156]
să se consume este cred inţa, iar scopul credinţe i, nu al iub irii, este ve derea . Nu credinţa, ci iubirea pune capăt tend inţe i omulu i de a uita de Dumnezeu . Iubirea e „legătura desăvârşirii" chiar şi pe pământ . Ca atare, iubirea nu este manifestarea dorinţe i, ci expres ia vă dită a ata şamentului omului faţă de Dumnezeu. Caritas e mai mare decât credinţa şi speranţa tocma i pentru că ea îşi conţine răsplata şi va rămâne ceea ce este în viaţa aceasta şi în viaţa de apo i.
Acesta e înţelesul celebrelor versete din Epistola întâi către cor inteni a apostolulu i Pavel (1 Cor. 13). Proroc iile se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta, iar cunoa şterea, aşa cum o deţin oamen ii în viaţa aceasta, se va sfârşi. Numai „ iubirea nu cade n iciodată". Îl iubim pe Dumnezeu cu aceeaş i iubire şi aici, pe pământ, şi pe lumea cealaltă. Numa i ş i numa i iubirea tr ium fa asupra naturii umane pe pământ ş i asupra faptulu i că omul este d in „lume" şi aparţ ine
,,lwnii". Această iub ire nu-ş i caută obiectul şi nu depinde de el, ci chiar îl trans formă pe cel ce iube şte -, fiecare este după cum îi este iubirea". În viziunea lu i Pavel, iubirea nu „va spor i în viitor când ne vom vedea faţă către faţă"47 şi n ici nu va înceta atunci când omul îşi va fi dobând it „fer ic irea", ad ică atunc i când va avea şi va deţ ine (,,se va des rata cu") ceea ce pe pământ doar „ iube şte"
şi doreşte .
Importanţa capitală pe care-o avea pentru Pavel iubirea de aproapele ca pos ib il itate a noastră de a ne „ desăvâr ş i" chiar în lumea aceasta nu se regăse şte la Augustin, cel puţin nu în acest context conceptual în care iub irea e înţeleasă ca dorinţă (appetitus). Căc i nu despre acest fel de iubire scr ie August in, într-un context cu totul d ifer it, că are puterea „să -l facă prezent pe Dumnezeu" 48.
În ace st context, Augustin poate spune că „dacă-l iubeşti pe Dumnezeu te aRi în rai, chiar dacă eşt i încă pe pământ" 49. Orice dorinţă
47. Retractationes, I, 6, 4.
48. Sermones, 378.
49. Enarrationes in Psalmos, 85, 6.
IUBIREA CA DORINŢĂ 69
tânjeşte după împlin ire, adică după propriu- i sfârşit . O dor inţă
eternă nu poa te fi decât o contrad icţ ie în termen i sau o descr iere a iadulu i. Aşadar, când August in scr ie c ă „numa i caritas d ăinu ie veşn ic" 50 şi că „d upă viaţa aceasta numai caritas va mai rămâne", de vreme ce no i nu vom ma i crede, ci vom cunoaşte, şi nu vom ma i spera, ci vom poseda, el se referă cu siguranţ a la un alt fel de iubire . 51
Împlin irea ş i sfârş itul dorinţe i este „des fătarea" (frui) . Acesta e scopul pe care-l are în vedere iubirea şi care const ituie ,,fer icirea".
Fericirea se obţ ine când iau sfârş it toate strădan iile ş i când omul sălăşluie şte în imediata vecin ăt ate a lucrulu i pe care-l dorea. Un lucru este căutat de dragul lu i însu şi (prin caritas or i pr in cupiditas)
dacă odată cu posedarea lu i dorinţa se domoleşte . Aşadar, despre n imic din cele ce sunt căutate de dragul a altceva nu se poate spune că este „ iubit". Şi astfel, desfătarea şi dor inţa au ceva în comun : se preocupă de lucrur i de dragul lucrur ilor înse şi. 52 Opusul lor este folosinţa (uti), care se slujeşte de lucrur i ca m ijloace pentru a obţ ine altceva. Scopul iubir ii este [B:033 15 7] ,,b inele" a căru i dobând ire marchează sfârş itul iub ir ii ca atare. Iubirea exist ă numa i pentru această „desfătare", iar apo i încetea ză. Sfârş itul iub irii este cap itularea fie în faţa lum ii, fie în faţa ve şn ic ie i v iitoare în care or ice acţiune ş i or ice dorin ţă a încetat. Totu ş i, cea d intâ i pos ib il itate - a cap itula în faţa lumii -nu e n icicând sfârşitul adevărat al iubirii, de vreme ce „lucrur ile trecătoare nu pot st inge cupiditas"53. Lucrur ile trecătoare le iubim mai mult înainte să le avem, aşadar nu ne putem bucura de ele. În plus, ele pot fi p ierdute, iar moartea, p ierderea lum ii, ne va deposeda de toate.
50. Sermones, 158, 9.
51. Soliloquia, I, 6, 13.
52. De doctrina christiana, I, 4, 4.
53. Enarrationes in Psalmos, 105, 13. [Arendt adaugă aceste fragmente:Dorinţa „de lucruri care sunt căutate de dragul a altceva n-ar trebui numită
cupiditas" (Soliloquia, I, 11, 19); şi „ a te desfata înseamnă a te alipi de ceva cuiubire de dragul lucrului aceluia în sine" (De doctrina christiana, I, 4, 4).) 70 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
Viaţa omului, cu fericirea ei proiectată într-un viitor absolut graţie „transcenderii " şi „uitării ", este ancorată în acest „de dragul a ceva " (propter). Toate bunurile pământeşti sunt privite sub aspectul scopului ultim al iubirii, de dragul căruia îşi au relativa legi ti mitate. ,,De dragul a ceva " exprimă legătura reciprocă dintre toate bunurile dezirabile . Numai „binele suprem " se află în a fara oricărei legături, fiindcă, determinând încetarea dorinţei, întrerupe toate legăturile . 54 Această izolare totală e exprimată prin sintagma
"de dragul lui însuşi " (propter se ipsum) şi, cum prin înţelesul său
propter trimite spre un alt lucru, sintagmapropter se ipsum (în care lucrul şi bi nele de dragul căruia el există coincid) conţine un paradox şi, astfel, se neagă pe sine. Paradoxul arată că „des fătarea " se află în afara tuturor categoriilor omene şti-temporale şi de aceea p.u poate fi evocată decât via negativa. Des fătarea este starea existenţială care nu se raportează decât la ea însă şi. Orice dorinţă e ancorată în acest „de dragul a ceva ", adică iubeşte „binele suprem de dragul lui " şi toate celelalte lucruri bune în măsura în care l-ar putea conduce la binele suprem . Calea spre ,,fericire " ne-o arată
dorinţa, şi ea duce la „desfătare " prin intermediul „ folosinţei ".
