Obiectul corect al desfătării determină obiectele folosinţei corecte :
„Lucrurile de care ne bucurăm ne fac fericiţi. Lucrurile de care ne folosim ne ajută în încercarea noastră de a dobândi fericirea "55•
Cum caritas e legată de „binele suprem ", ea are legătură cu lumea numai în măsura în care lumea e de oarecare folos în atingerea scopului ultim . ,,A ne folosi de un lucru înseamnă a ne sluji de ceea ce am primit pentru a obţine ceea ce vrem, cu condiţia să fie corect ca noi să dorim respectivul lucru." Aşadar, dacă obiectul dorinţei este Dumnezeu, lumea e legată de Dumnezeu prin faptul 54- De doctrina christiana, l, 38, 42. [,,Între bunurile trecătoare şi cele veşnice există această diferenţă, anume că un lucru trecător este iubit mai mult înainte să fie dobândit, dar îi scade valoarea atunci când ajunge în posesia noastră. Acesta nu aduce mulţumire sufletului al cărui adevărat şi statornicit sălaş este veşnicia."]
55. Ibid., I, 3, 3.
IUBIREA CA DORINŢĂ 71
că ne folosim de ea. De vreme ce e folosită, lumea î şi pierde în semnătatea de sine stătătoare şi astfel încetează să-l mai ispitească
pe om . Atitudinea corectă faţă de lume este să ne folosim de ea :
,,lumea există ca să ne folosim de ea , nu ca să ne des fătăm cu ea"56.
Cum caritas e ancorată în „de dragul a ceva", ea se manifest ă
prin corecta folosinţă şi des fătare: ,, Caritas în sine n-ar fi putut fi desemnată mai grăitor decât prin cuvintele «de dragul Tău »"57•
Acest calificativ, ,,de dragul Tău", desfiinţează toate legăturile dintre om şi lume . El [B:033158] stabileşte distanţa cuvenită între cele două , şi anume distanţa ireductibilă dintre cel ce se foloseşte şi cel folosit , între care nu e îngăduită nic i o afinitate şi nici o apar tenenţă. O viaţă guvernată de caritas are în vedere un scop care , în principiu , se găseşte în a fara lumii , prin urmare şi în a fara lui
caritas. Caritas este doar calea care-l leagă pe om de scopul său ultim. Tinzând în această direcţie , caritas posedă un fel provizoriu de ve şnicie. La fel, lu mea, ca simplu mijloc pentru atingerea acestui scop , î şi pierde caracter ul redutabil şi capătă un sens prin faptul că e relativizată în decursul acestui proces. Iubirea ca dorinţă
se con fruntă mereu cu această alternativă: fie folosinţa, fie des fătarea. Acela şi lucru e valabil şi pentru iubirea divină , nu doar pentru iubirea omenească : ,,Dacă Dumnezeu nici nu se desfată , nici nu se folose şte , nu văd cum alt fel ar iubi El"58. Nefiind des fătare , caritas în sine doar o doreşte. Caritas „dore şte să privească
56. lbid., I, 4, 4.
57. De moribus ecclesiae catholicae, I, 9, 15. [,,Necazurile, suferinţa, persecuţiile, foamea, goliciunea şi primejdiile, toate acestea tulbură adânc fiinţele omeneşti în viaţa de acum. Aşadar, toate aceste cuvinte pot fi rezumate prin acel pasaj din Legea Veche unde se spune: «Căci de dragul Tău suntem chinuiţi» (Ps. 42, 23). Tot ce mai rămâne e sabia, care nu pricinuieşte o viaţă
de suferinţă şi greutăţi, ci răpeşte viaţa cu totul. Asta vor să spună cuvintele:
«Suntem precum nişte oi duse la tăiere». Şi, rară-ndoială, caritas n-ar fi putut fi desemnată mai grăitor decât prin cuvintele «de dragul Tău»."] [Trad. îmi aparţine (n. tr.).]
58. De doctrina christiana, I, 31, 34.
72 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
şi să se desfete" 59• Odată eliberată de zbuciumul dorinţei, adevărata desăvârşire a desfătării se găseşte în viitor. Nimeni, nici chiar „omul drept şi sfânt, nu e desăvârşit" în viaţa aceasta . 60 Totuşi, cum obiectul mult-dorit al lui caritas este el însuşi veşnic şi nu poate fi pierdut ori ratat, apare un fel provizoriu de veşnicie, care se manifestă în viaţa aceasta sub forma absolutei ne înfricări .
În aşteptarea transcendentă a veşniciei, moartea se relativizează .
Moartea a murit. 61 Ea şi-a pierdut însemnătatea pentru cei vii.
Fără moarte nu poate exista nici frica de a pierde, iar ne înfricarea înseamnă în primul rând libertate faţă de frica de a pierde . De aceea „libertatea lui caritas se poate ridica deasupra robiei fricii" 62•
Cum viaţa unui om ( dacă e o viaţă autentică) este proiectată în viitor ca un bine din a fară care trebuie urmărit, el şi-a luat-o în stăpânire . Sinele lui, nu aşa cum este, ci aşa cum va fi, a devenit autosu ficient. Această stare viitoare de autosu ficienţă se manifestă
pe pământ prin facultatea dorinţei. Am văzut deja că această proiecţie într -un viitor absolut e posibilă numai dacă viaţa unei persoane este presupusă drept corelativ al lui appetitus. În acest context, principala dilemă se iveşte în experienţa morţii (anume că viaţa nu poate fi stăpână pe ea însăşi) şi e rezolvată cu ajutorul conceptului de caritas. Caritas nu cunoaşte frica, fiindcă nu cunoaşte pierderea . Moartea se transformă în răul cel mai mare (în opoziţie cu „binele suprem") pentru o viaţă guvernată de cupiditas.
În acest punct, după cum explică Augustin într-o pledoarie împotriva stoicilor, nu mai e atât vorba să ne împăcăm cu moartea, cât să ne împăcăm cu viaţa : , Căci, deşi există unii care mor împăcaţi, desăvârşiţi sunt aceia care trăiesc împăcaţi" 63. Caritas se împacă cu viaţa şi cu lumea „folosindu-se" de ele liber, adică rară a fi înlănţuită
59. Soliloquia, I, 6, 13.
60. De doctrina christiana, I, 39, 43.
61. Augustin explică de obicei această chestiune referindu-se la pasajedin Scriptură; v., de ex., In Johannis evangelium tractatus, XLI, 13.
62. De diversis quaestionibus octoginta tribus, 36, 2.
63. Sermones in epistolam Johannis primam, IX, 2.
IUBIREA CA DORINŢĂ 73
de ele. Într-adevăr, această libertate e provizorie : ,,nu încă [B:033159]
deplină, nu încă pură, nu încă pe de-a-ntregul libertate, căci nu încă veşnicie"64. Totuşi, în descrierea ei pur negativă, această
libertate corespunde întocmai idealului autosuficienţei . Viaţa pe pământ nu e de sine stătătoare nici chiar prin caritas . Viaţa pe pământ rămâne supusă fricii de a pierde „binele suprem". Aşadar, în vremea de acum, viaţa omului rămâne înlănţuită de dorinţă şi de frică : , Dorinţa şi frica ne conduc la fiece act corect; dorinţa şi frica ne conduc la fiece păcat"65. Dacă reuşim să ne eliberăm de lu me, devenim „robii lui caritas" (servi caritatis) şi supuşi „fricii caste" (ti mor castus). Această teamă castă se na şte din caritas şi are rolul să ne apere de cupiditas . Cupiditas cunoaşte frica de Dumnezeu, însă ca frică de pedeapsă, după cum cunoa şte şi credinţa în Dumnezeu fară speranţă ori iubire . Această frică e neautentică pentru simplul motiv că nu izvorăşte din iubirea însă şi . Ea apare din raţiuni secundare. Spre deosebire de aceasta, frica autentică ( ,,ti mor castus '') se teme să nu piardă obiectul strădaniilor iubirii, şi astfel ea e parte integrantă din caritas însă şi . Şi această
frică „o posedă caritas; de fapt, numai caritas o posedă"66. Căci nu este „frica aceea care ne opreşte de la un rău care ni s-ar putea întâmpla, ci ne menţine într-un bine care nu poate fi pierdut". 67
Astfel, libertatea lui caritas este o libertate viitoare . Libertatea ei pe pământ constă în a anticipa o apartenenţă viitoare pentru care iubirea ca dorinţă e mijlocitoare. Semnul lui caritas pe pământ este neînfricarea, pe când blestemul lui cupiditas este frica - frica de a nu dobândi lucrul dorit şi frica de a -l pierde după ce a fost dobândit .
64- Jn Johannis evangelium tractatus, XLI, IO.
65. Enarrationes in Psalmos, 79, 13.
66. Sermones in epistolam Johannis primam, IX, 5.
