de rang secund pe care o acor d unei dorinţe a cărei ţintă transcende omenirea şi lumea, omenire şi lume a căror existenţă se justi fică
numai în măsura în care pot fi „folosite" de dragul a ceva ce e ra dical diferit şi separat de ele .
În ordinea iubirii, aproapele ocupă un loc alături de sinele meu, a dică pe acela şi nivel al ierarhiei tripartite, de unde rezultă
că ar trebui „să-l iubesc ca pe mine însumi". El ocupă acest loc pentru că este ca mine; se poate şi el „desfata cu Dumnezeu" (Deo frui).
El este aproapele meu numai fiindcă a intrat în acelaşi fel de relaţie cu Dumnezeu ori cu viitorul absolut ca şi mine. Aşadar, cei cu care trăiesc laolaltă în lumea aceasta pot fi împărţiţi în cei pe care-i ajut şi cei care mă ajută în acest efort susţinut. Augustin scrie :
„Dintre toţi aceia care sunt în stare să se des fete cu Dumnezeu împreună cu noi, îi iubim fie pe cei pe care-i ajutăm, fie pe cei care ne ajută"17• În iubirea de aproapele accentul cade pe Întrajutorare, iar insistenţa aceasta e semnul cel mai limpede că iubirea rămâne ancorată în categoria „de dragul a ceva", care anulează
posibilitatea de a-mi întâlni semenii (în realitatea lor lumească
concretă şi în relaţia lor cu mine) cum li se cuvine de drept. Augustin e conştient ce problemă creează acest lucru pentru relaţiile dintre oameni şi ce primejdie, s-ar putea spune, apare, anume de a-l degrada pe om până la statutul de simplu mijloc în vederea unui scop . ,,Este o mare întrebare -observa el -dacă oamenii ar trebui fie să se bucure, fie să se folosească unii de a lţii, sau ar trebui să facă şi una, şi alta ." Şi, cu ceva şovăieli, ajunge la următoarea concluzie : Căci, dacă iubim pe ci neva de dragul lui, ne b ucurăm de el; dacă de dragul a altceva, atunci ne folosi m de el. [B:033172] Î nsă îmi pare că
s-ar cuveni să fie iubit de dragul a altceva. Viaţa fericită îşi are temeiulîn cele ce trebuie i ubite de dragul lor; iar lucrul di n care se alcătuieşteaceastă viaţă fericită nu ne stă încă la dispoziţie, chiar dacă speranţa dea- l ob ţine ne consolează în vremea de acum. 18
17. De doctrina christiana, 1, 29, 30.
18. lbid. , I, 22, 20.
IUBIREA CA DORINŢĂ 83
Această speranţă se actualizează prin iubire şi în acela şi timp determină ordinea iubirii. Ceea ce înseamnă că iubirea e un produs derivat -derivă din speranţă. Nu iubirea mi-a revelat fiinţa aproa pelui meu. Ceea ce-i datorez a fost dinainte hotărât, potrivit unei ordini pe care iubirea o urmează, dar n-a stabilit-o ea . Stabilirea ordinii care-i atribuie fiecărui lucru locul cuvenit nu-şi poate avea originea decât în afară . Aceasta cere o obiectivitate şi o fundamentală lipsă de preocupare cu privire la fiinţările particulare în curs de organizare . Acest „în a fară" este viitorul absolut anticipat prin speranţă. Lipsa de preocupare sau obiectivitatea acestei „iubiri or donate", aflându-se în flagrantă contradicţie cu însăşi esenţa iubirii sub toate formele ei, se manifestă vădit atunci când Augustin încearcă să explice porunca „ Iubeşte-ţi du şmanii" în acest context.
El scrie : , Se-ntâmplă, astfel, că-i iubim chiar şi pe duşmanii noştri : căci nu ne temem de ei, de vreme ce nu ne pot răpi ceea ce iu bim"19. Această neînfricare nu ne e insuflată de iubire. Dimpotrivă, am văzut că tocmai frica neîncetată - care trebuie să însoţească
iubirea - de a nu-şi pierde obiectul face ca iubirea, definită ca dorinţă, să fie de neîndurat . Iubirea bine-ordonată presupune că
cel ce iubeşte este ferit de primejdie. Pofta lui s-a domolit. El iu beşte oamenii ca atare, nu pentru că sunt indivizi anume, ci pentru că „au suflet raţional, pe c are eu îl iubesc chiar şi la t âlhari"20.
Această obiectivitate e caracteristică oricui a devenit indiferent faţă de lume şi faţă de sine însuşi. O consecinţă a straniei dialectici din ecuaţia iubirii şi dorinţei este că uitarea de sine devine emi namente reală. Lepădarea de sine pseudocreştină şi-a atins apogeul.
La întrebarea „ Cine este aproapele meu ?" (Pr oximus quis - literal,
, Cine este în imediata mea apropiere ?"), Augustin răspunde mereu :
„ Orice om" ( Om nis h om o). 21 Răspunsul acesta e echivoc. Poate 19. Jbid., I, 29, 30.
20. Soliloquia, I, 7; v. şi De doctrina christiana, I, 2, 7, 28 şi III, 16, 24.
21. [Arendt n-a dat aici citate, cu toate că a pomenit în note Scrisorile,Comentariile la Psalmi şi Predicile lui Augustin, fără îndoială cu intenţia de 84 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
însemna, l iteralmente, or icine se a B.ă în imed iata mea aprop iere ; nu am dreptul să aleg; nu am dreptul să judec ; toţi oamen ii sunt fraţ i. Însă poate însemna şi că or ice membru al neamulu i omenesc mi-este în egală măsură aproape, ad ică nu fiecare în un icitatea lu i concretă, c i în sensul că or ice om are în comun cu toţi ce ilalţ i cal itatea cea ma i abstractă, anume aceea de a fi om : , Iubesc oamen ii pentru că sunt oamen i", ş i nu an imale . 22 Ma i mult, August in spune că „cel ce tră ieşte după Dumnezeu [ . . . ] nu va urî un om pentru păcatul său ş i n ici nu va iubi păcatul pentru un om, ci va urî păcatul ş i-l va iub i pe om" 23• [B:033173] Cu alte cuv inte, acela îşi iube şte aproapele într-o sublimă nediferenţiere, ind iferent cine sau ce este. În n ici unul d in cazur i, iubirea de aproapele nu poate fi determ inată ca dor inţă or i tânjire. Totuş i, August in trebuia să
expl ice iub irea de aproapele în acest context term inolog ic . Rezu ltatul e că a fost nevoit să declare iubirea un produs der ivat ş i să
susţ ină că n u există altă var iantă de a ne raporta la obiectul dor it în afară de acestea două : fie să ne folos im (uti) de el, fie să ne des fătăm (frui) cu el. Asta înseamnă, evident, o degradare a iubirii, în răspăr cu locul central pe care-l ocupă iub irea în gând irea lu i August in. 24 S ursa iub irii de aproapele sau, în general, a iubirii a adăuga citatele mai târziu. Referinţele pentru citate sunt următoarele: Enarrationes in Psalmos, X>/, 5, Psalmul 25, 2; De diversis quaestionibus octoginta tribus, 53, 4; Predica de pe Munte a Domnului, I, 19, 59; De Trinitate, VIII, 6, 9_.]
22. Soliloquia, I, 7.
23. De civitate Dei, XIV, 6.
24- Gunmar Hulrgren discută această dificultate fundamentală în importantul său studiu Le Commandement d'Amour chezAugustin: Interpretationphilosophique et theologique d'apres les ecrits de la periode 386-400 (Paris, 1939)
[în ori g. urmează citatul în 16. franceză; îl redăm aici direct în traducere(n. tr.)] : ,,Concepţia despre beata vita care-şi_ găseşte împlinirea în Dumnezeuca summum bonum nu-l ajută pe Augustin să rezolve problema iubirii deaproapele. Şi, chiar dacă distincţia frui-uti porneşte de la iubirea ca aspiraţiela fericire, e li mpede că definirea oricărei iubiri, în afară de iubirea de Dumnezeu, ca «folosire», definiţie ce rezulta lo gic din această distincţie, implică
IUBIREA CA DORINŢĂ 85
din tre fi inţele omeneşti es te cu totul al ta decâ t poftele şi dorinţele.
In tră în joc, a şadar, un concept de iub ire d ifer it, pe care-l vom prezen ta în capitolele următoare.
de fapt introducerea unui nou concept de iubire, care nu poate proveninumai din schema eudemonistă. Aceste dificultăţi şi această lipsă de l impezime ne silesc să privim altfel problema şi să vedem dacă n u s-ar putea găsio explicaţie şi o so luţie analizând summum bonum din altă perspectivă".
Asupra acestui ultim punct n-aş fi de acord cu Hultgren. Cred - şi sper că voiputea demonstra - că tocmai conceptul de D umnezeu ca summum bonum
creează dificultatea.
86 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
PARTEA A DOUA
CREATOR ŞI CREATURĂ:
TRECUTUL REAMINTIT
