1. Originea
[B:033 181] În context ul concept ual din partea întâi , unde i ubirea era de finită ca dorinţă , om ul se orienta în conduita sa din l umea aceasta privind către l umea viitoare. Mod ul l ui de existenţă actual era u speranţa şi anticiparea. Tot uşi , graţie i ubirii , el p utea anticipa posesia „binelui suprem" şi întorcându-se , aşa-zicând , din veşnicie putea stabili în mod obiectiv ordinea şi măs ura dorinţei ce treb uie revărsată asupra l ucr urilor l umii acesteia. În această ordonare , i ubirea de sine originară şi , odată c u ea , i ubirea de aproapele era u ocolite. Chiar dacă toate dorinţele n u doar ţintesc la ceva , ci se şi referă înapoi la s ubiect ul a flat în că utarea fericirii , anticipata obţinere a „binelui suprem" al omul ui , care se găseşte într-un viitor absol ut , anulează i ubirea de sine şi astfel invalidează toate criteriile şi motivaţiile act uale ale i ubirii şi dorinţei. Prin urmare , acolo apărea următoarea neconcordanţă specifică : Por unca „I ubeşte-ţi aproapele ca pe tine îns uţi" s-ar dovedi lipsită de sens dacă i ubirea e de finită ca dorinţă , adică o emoţie al cărei obiect se găseşte în viitor. De aici am p utea trage concl uzia că definiţia „i ubirea este un fel de dorinţă" e nepotrivită. Dimpotrivă , toate dorinţele par să aibă în vedere un fel de i ubire ne-doritoare. Pentr u a vedea acest fel de i ubire în contextul ei c uvenit , astfel încât s-o p utem deosebi de sfera dorinţelor , ne vom întoarce ac um încă o dată la propoziţia iniţială : I ubirea este dorinţă.
Am văzut că dorinţa e o combinaţie între „a ţinti la" şi „a se referi înapoi la" (vezi supra, partea întâi , capitol ul 1). Ţintim la ceea ce CREATOR ŞI CREATURĂ 87
sperăm că ne va face fericiţi. Şi, cum suntem muritori, nu putem spera la posesia sigură a orice am putea dori, fiindcă viaţa în sine, precondiţia oricărei fericiri, nu se aRă-n posesia noastră . Aşadar, cum dorinţa se orientează în funcţie de ideea actuală de fericire, ea va fi, cu necesitate, totdeauna zădărnicită. De aceea, o viaţă determinată de dorinţă, dacă se înţelege pe sine, trebuie să proiecteze
,viaţa fericită " într-un viitor absolut, atemporal ca pe un „bine "
pe care nu-l are, ci îl poate doar a ştepta să vină din a fară . Cu alte cuvinte, pentru ca dorinţele muritorilor să nu fie cu torul zadarnice, ele trebuie să-şi piardă referinţa originară înapoi la sinele doritor chiar pe parcursul dorinţei, din pricina totalei sale nesiguranţe.
A dori trebuie să se încheie cu a uita de tine (vezi supra, partea întâi, capitolul 2). Însă această uitare de sine nu înseamnă sub nici o formă [B:033 18 2] o eliberare de dorinţe sau o deschidere spre relaţionarea cu lucrurile ori cu persoanele care ar fi libere de voinţa de a le avea. Dimpotrivă, ea înseamnă că întreaga persoană
a devenit dorinţă şi „tinde " spre viitor, pierzându-şi puterea de a se abţine, referinţa înapoi la sine şi la ideea sa actuală de fericire.
Orizontul experienţei umane este acum strict limitat de viitorul de la care -numai şi numai de la el -trebuie aşteptat „binele " sau
,răul " important.
Însă, chiar dacă această orientare totală şi fără reze rve spre viitor pare să urmeze logic din structura dorinţei, ea lasă pe din a fară, sau mai degrabă neglijează, simplul fapt că, pentru a dori fericirea, trebuie să ştim ce este fericirea şi că această cunoaştere a obiectului dorit precedă în mod necesar impulsul de a-l poseda.
În contextul dorinţei, această cunoaştere apare sub forma „re feririi înapoi " la sinele de dragul căruia omul aspiră la orice doreşte. Cum acest context se orientează doar în raport cu viitorul, el lasă pe dina fară caracterul efemer al cunoa şterii care precedă dorinţa.
Din perspectiva dorinţei, această cunoa ştere trimite la trecutul din care se na şte însăşi ideea de „viaţă fericită ", astfel încât omul o poate dori şi apoi proiecta în viitor.
Pot căuta numai acel lucru despre a cărui existenţă am o oare care cunoaştere. Potrivit lui Augustin, această cunoa ştere este
88 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
depoz itată în memoria umană, pe care o e chivalează cu conştienţa de sine ca atare . El spune că, , înto cma i cum num im memor ie facultatea de a ne am int i lucrur i d in tre cut, tot astfel, fară urmă de absurd, am putea numi memorie şi ceea ce în prezent ajută mintea să _vadă că ar putea înţelege graţ ie proprie i gând ir i" 1 • Augustin aseamănă felul în care îm i amintesc ceea ce- i scapă memorie i mele cu felul în care cunosc, ş i poate iubes c or i dores c, ceea ce caut.
Da că lu crul a cela ar fi în întregime uitat, nu l-aş mai re cunoaşte.
De fapt, n ici mă car n-aş ma i şti că am u itat ceva . 2 Asta e uşor de înţeles în cazul „ imag in ilor corporale", unde e nevoie doar de un efort de vo inţă pentru a-mi reprezenta imag inea cetăţii Cartag ina pe care am văzut-o îna inte . Însă „este cu-adevărat extraordinar
(mirabile) că m intea poate vedea în ea însă şi ceva ce n-a văzut n ică-1t�r i altundeva", de exemplu „ ce înseamnă a fi just" 3• În mod similar, noi, ce i ce căutăm v iaţa fer icită şi n-avem n ici un m ijloc pr in care să aflăm cum este ea, ştim destul despre pos ib ila e i ex istenţă
ca s-o căutăm ş i s-o dor im. M ijlocul pr in care şt im cum este v iaţa fer icită e să şt im că ea ar fi cu neputinţă dacă nemurirea ar fi incompat ib ilă cu natura umană. 4 Cunoa şterea despre pos ib ila existenţă a v ieţii fer icite e dată în pura con şt ienţă ma i îna inte de orice altă experienţă şi este garanţia că vom recunoaşte viaţa fer icită
or i de câte or i [B:033183] o ·vom întâlni în v i tor. Potrivit lu i Augustin, această cunoaştere a v ieţii fer icite nu este o simplă idee înnăscută, ci e depoz itată anume în memorie ca sediu al conştienţe i.
Aşadar, această cunoaştere trimite la trecut. Când fericirea e proiectată în viitorul absolut, ea este garantată de un fel de trecut absolut, de vreme ce cunoa şterea e i, prezentă în no i, nu s·e poate explica pr in alte exper ienţe din lumea a ceasta. Pos ibil itatea unei asemenea ream int ir i devine plauz ib ilă în urma une i an alize a felulu i în care r. De Trinitate, XIV, II, 14.
2. Ibid., XI, 7, 12.
3. Ibid., XI, 7, 12.
4. Jbid., XIII, 8, II. [,,Pentru ca un om să trăiască fericit trebuie mai întâisă fie viu."]
CREATOR ŞI CREATURĂ 89
funcţ ionează în general memor ia. Augus tin în treabă : cum îmi amin tesc „viaţa fer icită"? Ş i răspunde :
Poate ne amintim fericirea la fel cum ne amintim bucuria? Se poate să
fie aşa. Căci, chiar dacă sunt trist, îmi pot aduce aminte de bucurie, la felcum, nefericit fiind, îmi amintesc de viaţa fericită. D ar nu am perceputniciodată această bucurie cu vreun simţ al corpul ui, nu am văzut-o, nuam auzit-o, nu am miro sit-o, nu am gustat-o, nici nu am atins-o. Ci amcrăit-o în spiritul meu când m-am bucurat, iar cunoaşterea despre eas-a lipit de memoria mea.5
Aşadar , specificul memor ie i e să treacă d incolo de exper ienţa ac tuală ş i să ocrotească trecu tul , Întocma i cum specificul dor inţe i e să treacă d incolo de prezen t şi să tindă spre v iitor . Cum toţi oamen ii vor să fie fer iciţ i şi nimen i nu poa te pre tinde că „nu a tră it n icioda tă s tarea de fer icire, se recunoa ş te că [ viaţa fer ic ită] o regăs im în memor ie, or i de câ te ori auz im cuvin tele «v iaţă fer icită » "6•
În aceas tă analiză , pe care se spr ij ină în parte pledoar ia în favoarea une i pos ib ile reamin tir i transmundane , Augustin face o a firmaţie ca tegorică despre aces t mod de reamin tire. V iaţa fericită
nu ne-o reamin tim ca trecu t, pur şi s implu, fără nici o relevanţă
ul ter ioară pentru prezen t. C i, dacă ne reamin tim viaţa fer ic ită, ea este p arte integrantă din prezent şi ne insuflă dorinţele şi aşteptările pen tru v iitor . Mo tivul pen tru care ne am in tim bucuria a tunci când sun tem tr işti e că sperăm într-o even tuală întoarcere a e i, în tocma i cum , dacă ne-o amin tim în tr-o s tare de bucurie , de fap t ne temem că tris teţea s-ar putea în toarce . Numai dacă ne-o amintim anume ca pe o astfel de potenţialita te , ,,v iaţa fer icită" poa te deven i călăuza ul timă pen tru or ice acţ iune omenească. Numa i fiindcă această aducere-aminte trebu ie de fap t să treacă d incolo de v iaţa actuală d in lumea aceas ta poate ea deveni garanţ ia unui v iitor transmundan. ,,Unde, a tunc i, ş i când am avu t o v iaţă
5. Confesiuni, X, 21, 30 [ed. rom. cit., pp. 481-483 (n. tr.)] .
6. Ibid., X, 21, 31 [v. şi tr. din ed. ro m. cit., p. 483 (n. tr.)] . [În textul german original, Arende a inclus nota următoare în corpul textul ui tezei.]
90 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
