Astfel , în acest context întreaga întrebare im se referă la scopuri şi la încotro voi merge , ci la origini şi la de unde .vin , nu la facultatea 7. Jbid., X, 24, 35.
8. lbid., X, 8, 14 [ed. rom. cit., p. 455 (n. tr.)] .
9 . ln Johannis evangelium tractatus, XXIII, 5.
CREATOR ŞI CREATURĂ 91
dorinţei , ci la facultatea reaminti rii . Dorinţa se îndreaptă, într-adevăr, spre un viitor t ranscendent , t ransm undan , fiindcă are la bază, în ultimă instanţă , do rin ţa de o via ţă fe ri cită ete rnă. În mod similar, cum aduce rea-a minte p rezentifică o cunoa şte re care se găseşte , cu necesitate , înainte de ori ce t re cut spe cific, se îndreapt ă şi ea spre un t re cut t rans cendent şi t ransmundan -adi că sp re o riginea existenţei umane ca atare. Că ci la A ug ustin reaminti rea înseamnă, înainte de toate , ad uce re-aminte , ad unare , ,,a mă ad uce , a mă
ad una din risipi re". A ceast ă ad uce re -aminte n u e călă uzită doar de o i ubi re ce doreşte bine le s up rem , ca re e D umneze u, ci de „i ubirea de i ubi rea Ta", ca re ni ci n u este şi ni ci n -a r p utea fi obie ct ul dorinţei. 1° Căutarea o riginii începe cu aduce rea-aminte, cu a mă
ad una din risipi re . Ia r amor amoris Dei, s ub ale că rei a uspicii „îşi face t reaba" ad uce rea-aminte , p res upune deja o relaţie cu D umnezeu pe ca re simpla amor Dei, tânji rea d upă D umneze u, caut ă
s-o stabilească. A -mi aduce aminte t re cut ul şi a mă aduna din risi pi re e tot una cu a (mă) ,,mă rt urisi". Ia r la reaminti re , ad uce re-aminte (ad unare din risipi re) şi m ărt urisi re n u d uce dorin ţa de o
„viaţă feri cită" - cu toate că şi feri ci rea poate fi des cope rit ă şi , mai ales , garantată d rept legitimă n um ai în dimensi unea memoriei -, ci căut area o riginii existen ţei , că uta rea Ce lui ca re „m-a făcut".
A şada r, t re când din co lo de facultăţile [B :033 185] pe rcep ţiei , pe care le avem în com un cu animale i�, şi ridi când u-se t reptat „spre Cel ca re m-a făcut", Augustin ajunge la „vastele câmpii şi spaţioasele pa late ale memoriei" 11• A colo găseşte ideea de „ via ţă feri ci tă", care e originea lui şi , ca atare , chintesenţa fiin ţei lui. V iitorul absolut se vădeşte a fi tre cutul ultim , iar la el se aj unge pe calea reaminti rii.
Aducându-şi aminte un t recut ca re e anterio r tuturor posibilităţi lor experien ţei pământeşti , m undane , om ul ca re a fost creat şi ca re n u s -a făcut el sing ur pe sine găse şte limita ultimă a prop ri ului t re cut -p ropri ul său „de unde". Dependenţa dorinţei (appetitus) IO. Confesiuni, II, IO.
n. Ibid., X, 7-8, 12 [ed. rom. cit., p. 451 (n. tr.)] .
92 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
de dorinţa generală de a fi fericit implică astfel un gen de dependenţă umană mai adânc şi mai fundamental decât ar putea dorinţa să găsească vreodată când acţionează în acord cu propriu -i înţeles fenomenologic. În capitolul de faţă ne propunem să înţelegem această dependenţă şi consecinţele ei.
Această dependenţă se manifesta deja în dorinţă, având în ve dere că dorinţa se referă înapoi la sine , nu doar ţinteşte la binele dorit. E vorba de dependenţa celui creat faţă de Creatorul său.
Faptul că omul depinde, în dorinţa sa de a fi fericit, de o idee de fericire pe care n- ar putea-o trăi nicicând în viaţa sa pământească
şi că , în plus, o asemenea idee ar trebui să fie singura călăuză a conduitei sa le pe pământ nu poate însemna decât că existenţa umană ca atare depinde de ceva din afara condiţiei umane aşa cum o ştim şi o trăim noi. Şi , de vreme ce conceptul de fericire este prezent în noi printr-o con ştienţă care echivalează cu memoria (a şadar , de vreme ce fericirea nu este o idee „ înnăscută", ci una
reamintită), acest „din a fara condiţiei umane" înseamnă de fapt
de dinaint ea existenţei umane. Prin urmare, Creatorul este în afara şi deopotrivă înaintea omului. Creatorul este în om numai graţie memoriei omului , care-i insu flă dorinţa de fericire şi , odată cu ea, dorinţa de o existenţă care să dureze veşnic: , Eu n-a ş fi fost, Doamne , n -aş fi existat deloc, dacă tu n-ai fi fost în mine" 12, adică
îri. memoria mea.
Tu, Doamne, nu numai că eşti pururi viu, ci în tine nimic nu moare vreodată, pentru că tu eşti înainte de începutul veacurilor şi înainte de orice lucru care poate fi numit „înainte" [ . . . ] şi în tine se păstrează cauzele tuturor lucrurilor nestatornice şi în tine dăinuie originile neschimbătoare ale tuturor lucrurilor schimbătoare şi rosturile eterne ale tuturor celor vremelnice şi lipsite de rost. 13
Numai referindu -se înapoi, dinspre existenţa muritoare , la izvorul nemuritor al acestei existenţe poate omul creat să găsească
12. lbid., I, 2, 2.
13. lbid., I, 6, 9 [ed. rom. cit., pp. 57-59 (n. tr.)] .
CREATOR Ş I CREATURĂ 93
determinantul fiinţei lui. Căci, în Creatorul care ,,l -a făcut",
„raţiunea de a face om" precedă cu necesitate [B:033 186] şi rămâne intactă si , după „actul creatiei". 14
,
)
Fiecare act de iubire în parte îsi
capătă sensul , raţiunea de a fi, prin acest act de a se referi înapoi la începutul originar, fiindcă acest izvor , în care rosturile (raţiunile) sunt eterne (rationes sempite rnae), conţine „raţiunea" (rostul) ultimă
şi nepieritoare a tuturor mariifestărilor pieritoare ale existenţei. ,Astfel , deşi nu orice creatură poate fi fericită , [ ... ] aceea care are această
capacitate im poate dobândi fericirea în sine, căci [creatura] a fost creată din nimic, ci doar prin acela pornind de la care ea este. "15
E importarit să înţelegem că, deşi omul a fost făcut „din nimic", el nu vine dintr-un neant unde nu era nimic şi nimeni. Cauza existenţei omului este cel ce este. Dacă omul se întoarce acolo de unde a venit , îl găseşte pe Creatorul său. A refuza această întoarcere
(redire) înseamnă „mândrie" (s uper bia) :
S ă fie înfrânt, ca să se întoarcă, sufletul care s-a trufit refuzând să se întoarcă. Trufia, aşadar, a împiedicat întoarcerea sufletului. [ . . . ] S ufletulcare s-a depărtat de sine însuşi e rechemat şi readus la sine însuşi. Şi, cumsufletul s-a depărtat de sine însuşi, l-a abandonat şi pe Stăpânul său. 16
Cum „întoarcerea la sine" e un act de aducere -aminte (adunare din risipire) , ea echivale ază cu o întoarcere la Creator. Omul se iube şte pe sine însuşi raportându-se la Dumnezeu ca la Stăpânul său. Întocmai cum dorinta , , în strădania sa pentru „viata
, fericită",
îşi capătă sensul dintr-o memorie care şi-o aduce aminte , fie şi vag, dintr -o zonă transcendentă , la fel creatura, în condiţia sa creată , capătă sentimentul însemnătăţii proprii de la un izvor ce precedă crearea sa , adică de la Făcătorul care a făcut-o. Izvorul , în calitate de Creator, premerge obiectului creat şi a existat dintot deauna. De vreme ce creatura n-ar fi nimic fără acest izvor ; relaţia 14. De Genesi ad litteram, VI, 9, 16.
15. De civitate Dei, XIII, 1.
