Nu doar caracterul pieritor, ci şi vremelnicia constituie semnul distinctiv al tuturor lucrurilor create. Numai oamenii, care ştiu că
s-au născut şi că o să moară, actualizează această vremelnicie pri n chiar existenţa lor. Dumnezeu „a fost dintotdeauna şi este" şi va fi; pe când „noi nu eram şi suntem" şi nu vom mai fi.37 Alte lucruri existau cândva, dar acum nu mai sunt; sau vor exista, dar nu erau şi nu există nici acum. În toate aceste cazuri, esenţa precedă
existenţa : ,,Căci esenţa (ra tio), care e statornicită ca un lucru creat , precedă, în cuvântul lui Dumnezeu, creatura care e statornicită" 38.
De vreme ce întreaga creaţie este, dar nu era, ea a avut un început .
Şi tot ce a început există în modul devenirii . Drept urmare, întreaga creaţie e deja supusă nestatorniciei. N-a fost dintotdeauna ceea ce este , ci a devenit astfel.
Augustin face o distincţie între începutul lumii şi începutul timpului, care existau, amândouă, înaintea omului şi a începutului omului. El îl numeşte pe cel dintâi p rincipium, iar pe cel de-al doilea, in itium. In p rincipio se re feră la crearea universului - , La început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul" ( Gen. I, 1). Însă
in itium se referă la începutul „sufletelor", adică nu doar al făpturilor vii, ci al oame nilor. Augustin scrie că „acest început nu exista sub nici o formă mai înain_te . Ca să poată fi un asemenea început, a fost creat omul, înainte de care nu era nimeni". M ai mult, omul a fost creat în timp (înăuntrul timpului), însă timpul în sine a fost creat deodată cu lumea, mai precis împreună cu mişcarea şi 36. Commentarii in epistulam Pauli apostoli ad Galatas, cap. 24 [aici şi la restul citatelor din această lucrare, trad. mea (n. tr.)].
37. Sermones in epistolam Johannis primam, I, 5.
38. De Genesi ad litteram, II, 8, 17.
100 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
schimbarea. N u doar că timpul ede negândit fără existenţa „ unor făpturi graţie mişcării cărora timpul poate să treacă", dar şi mişcarea e de negândit fără noţi unea de timp care trece. 39 Mai m ult, înce put ul care a fost creat odată c u om ul a împiedicat timp ul şi univers ul creat în ansambl u să se-nvârtă pe veci în cicl uri în j ur ul l ui îns uşi în zadar şi fără să se-ntâmple nimic no u vreoda tă. Aşadar, într- un an ume sens, om ul a fost creat de drag ul înnoirii, n ovi tas.
Cum om ul poate să-şi cunoască, să fie conştient de şi să-şi amintească propri ul „încep ut " sa u propria origine, el este capabil să
acţioneze ca începător şi să p ună în scenă povestea omenirii.
Tot ce are un încep ut, în sens ul că odată c u acel lucr u începe o no uă poveste (ini tium, şi n u principium), are, c u necesitate, şi un sfârşit, şi prin urmare [B:033 191] acel lucr u nu poate fi c u ade:..
vărat . Doar Cel care „este şi este cu adevărat ... e fără-ncep ut (initium) şi fără de sfârşit"40. Dimpotrivă, om ul „este în viaţă şi, sim ultan, în moarte; adică în viaţa în care trăieşte până când îi este l uată c u tot ul, dar în moartea prin care moare chiar ac um, în timp ce viaţa îi este l uată "41• Sfârşitul să u începe să l ucreze-n el încă de la-nceput ul să u. Deşi viaţa aceasta care se-ndreaptă spre moarte este şi n u este în acelaşi timp, are şi ea drept izvor tot Fiinţa veşnică . Privită din perspectiva vieţii omeneşti, această Fiinţă are drept trăsătură proeminentă faptul că era dinainte să înceapă viaţa, va fi chiar şi când viaţa se va fi sfârşit şi, prin urmare, îi stă înainte în viitor . Fiinţa se raportează la viaţa umană ca la acel l ucr u de la care provine şi către care se îndreaptă, şi ea este „înaintea " (an te) om ul ui în ambele sens uri : atât în trec ut, cât şi în viitor.
_ Prin reamintire omul descoperă acest d ublu „înainte " al existen
ţei umane. D upă c um am văz ut (supra, partea întâi, capitol ul 1), memoria are rol ul de a aduce aminte trec ut ul şi de a-l face prezent 39. De civitate Dei, XII, 21; XI, 6.
40. Enarrationes in Psalmos, 134, 6.
41. De civitate Dei, XII, IO. [În textul german original, Arende a eliminatnota care urmează.]
CREATOR ŞI CREATURĂ IOI
din nou m inţii. În acest proces de re-prezentare , trecutul nu doa r că-şi primeşte locul printre alte lucruri prezente, ci se şi transformă
într -o posibil itate viitoare. Amintindu-ne fer icirea trecută, pute m spera ca ea să revină în viitor, întocm ai cum reamintirea suferinţei trecute ne insuflă teama de un dezastru iminent . De aceea întoarcerea la propria or igine (re di re a d c rea to rem) poate fi înţeleasă, în acelaş i timp, ş i ca o refer inţă antic ipat ivă la propr iul sfârş it (se
referre ad finem) . Dublul „înainte" nu-şi capătă sensul cuvenit decât după ce începutul şi sfârşitul ajung să co incidă. Persoane i care se întoarce în trecutul absolut, Creatorul care a făcut-o - De-unde-a-venit - i se revelează drept identic cu Încotro-merge. Astfel, veşn icia presupusă a F iinţe i face ca începutul ş i sfârş itul să fie interşanja bile în termenii refer irii creatur ii vremeln ice la propr ia-i existenţă.
Cum Fiinţa este „imuabilă", ea este în acelaşi timp şi limita ult imă
a celu i mai îndepărtat trecut, şi limita ultimă a celui mai îndepărtat viitor. Creatorul rămâne pe veci acelaşi, independent de creaţia sa şi de or ice s-ar întâmpla în sânul e i. Veşn ic ia lu i nu este un mod temporal difer it, ci, str ict vorb ind , absenţa-t impulu i. N ic i chiar
„operaţ iun ile" lu i nu pot fi înţelese temporal ,p e intervale de timp", doar dac-am spune că ele se întâmplă toate „în acelaşi timp
(simul ) "42.
Imag inea temporală a absenţe i-timpului care e veşn ic ia este prezentul , eternul ,azi", iar acest prezent absolut coinc ide , desigur, cu trecutul absolut, precum şi cu viitorul absolut. Totu şi, omul, a căru i ex istenţă e determinată de cele tre i timpur i verbale ale t impului şi de faptul însu şi că a fost adus la existenţă (fie ri) , poate reuni [B:033192] această întindere temporală doar prin intermediul memor ie i (reamint ir ii) şi al a şteptăr ii. Făcând astfel, el reuneşte într-un Întreg şi propria- i existenţă, care altm inter i n-ar fi n imic mai mult decât o succesiune ordonată de intervale temporale. Pr in acest e fort de concentrare mentală care-l salvează de „distragere", ad ică de a se p ierde cl ipă după cl ipă , omul se aprop ie de eternul 42. De Genesi ad litteram, V, 12 [Arende a eliminat nota care urmează.]
l02 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
„az i", de prezentul absolut al ve şn icie i. Faptul că tre cutul nu este pierdut pentru totdeauna şi că reamint irea îl poate adu ce înapoi în prezent î i dă memorie i marea sa putere (vis) . 43 Cum aşteptăr ile şi dorinţele noastre se ivesc din ceea ce ne amint im şi sunt călăuzite de o cunoaştere anterioară, memoria (reamintirea), şi nu aşteptarea (de pildă a şteptarea morţ ii d in concepţ ia lu i He idegger)44 e cea care -i dă existenţe i umane un itate ş i întreg ime . Prin aceea că fa ce prezente şi menţ ine prezente atât tre cutul, cât şi viitorul, ad ică
memoria (reamint irea) ş i aşteptarea ce de curge d in ea, prezentul în care cele două co in cid determ ină existenţa umană . A ceastă posibilitate omenească î i conferă omului partea lu i de „imuabilitate"; tre cutul cel ma i îndepărtat ş i viitorul cel ma i îndepărtat nu sunt doar, ob ie ct iv vorb ind, unicul dublu „îna inte" al vieţii omene şt i, ci pot fi a ctualizate ca atare cât în că omul este în viaţă. Numa i omul, şi nici o altă fi inţă muritoare, tră ieşte întru orig inea lu i ultimă tră ind în acelaşi t imp şi întru hotarul ultim, moartea. Pentru că, pr in ream int ire ş i ant icipare, omul îşi poate strânge întreaga viaţă la un loc în prezent, el poate să ia p arte la veşnicie şi astfel să
fie , fericit" chiar în viaţa a ceasta. Căci „fericirea prin care su fletul însu ş i devine fer icit nu se dobânde şte de cât luând parte la viaţa a ceasta care dă inuie ve şn ic, e nes chimbătoare ş i are natură
eternă ; ad ică la viaţa care este Dumnezeu"45• Prezent ifi carea trecutulu i ş i a viitorului prin care acestea două ajung să co incidă
anulează t impul ş i supunerea omulu i faţă de a cesta.
Pe s curt : omul porneşte-n căutarea fi inţei propr ii -a firmând
,,Am devenit pentru m ine însumi o întrebare"46. Această căutare a fiinţe i proprii se na şte datorită faptului că a fost creat şi înzestrat 43. Confesiuni, X, 17, 26; X, 8, 14.
44. M artin Heidegger, Being and Time, tr. John M acquarrie, EdwardRobinson (Harper and Row, New York, 1962), pp. 279-304, secţ. 46-52
[ed. rom.: Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, tr. Gabriel Liiceanu şi CătălinCioabă, H umanitas, B ucureşti, 2012, pp. 315-345 (n. tr.)] .
45. In Johannis evangelium tractatus, XXIII, 5.
46. Confesiuni, X, 33, 50.
