CREATOR ŞI CREATURĂ IOJ
cu o memorie care-i spune că nu el s-a fa.cut pe sine. Prin urmare, căutarea Fiinţei lui este de fapt căutarea originii lui -a Creatorului creaturii. În decursul acestei căutări, care are loc în memorie, trecutul revine în prezent, iar dorinţa arzătoare după întoarcerea la originea din trecut se preschimbă în dorinţa ce anticipează un viitor care va face din nou posibil accesul la origine . Cu alte cu vinte, graţie faptului că omul îşi caută fiinţa proprie, începutul şi sfârşitul vieţii lui devin interşanjabile.
Acest fenomen al interschimbabilităţii începutului şi sfârşitului vieţii omeneşti dă naştere la trei întrebări . [B :033 193 ] Prima : cum arată la Augustin conceptul de Fiinţă, pornind de la care el poate determina apoi „adevărata fiinţă" (vere esse) a omului drept u n întreg cuprinzător care -i apare omului ca acel dublu „ înainte" al trecutului absolut şi viitorului absolut ? A doua : care însuşire a vieţii trecătoare în lumea aceasta îi permite omului ca, prin „întoarcerea la sine însuşi" (redire ad se), să descopere ceva ce el nu poate cu nici un chip să trăiască în ea ? Căci „adevărata fiinţă" a omului creat nu e niciodată imanentă în viaţa pământească trecătoare.
Adevărata lui fiinţă precedă, în principiu, lumea aceasta şi este izvorul creaţiei căreia nu-i aparţine. A treia : ce fel de lume este aceasta în care s-a născut omul creat şi căreia îi aparţine şi totodată nu -i aparţine ?
În gândirea lui Augustin, prima întrebare şi, respectiv, grupul celorlalte două întrebări îşi găsesc răspuns în două contexte cu totul eterogene şi care, într -o oarecare măsură, se exclud reciproc.
Viziunea lui Augustin asupra Fiinţei derivă din concepţia greacă
ce identifică Fiinţa cu etern-durabilul sau dăinuirea, căci „fiinţa se referă la ceea ce dăinuie"47• Această Fiinţă, după cum vom vedea, nu e altceva decât structura eternă a universului . Dimpotrivă, viziunea lui Augustin asupra lumii e călăuzită de învăţătura creştină, 47. De moribus Manichaeorum, II, 6, 8: ,,Prin degradare, toate lucrurile încetează să mai fie ce erau şi aj ung la nestatornicie, la nefiinţă, căci fiinţa presupune statornicie".
ro4 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
care priveşte întreaga existenţă mundană ca fiind creată, aşadar negându-i tocmai dăinuirea. Augustin se ghidează, de asemenea, după distincţia speci fic cre ştină între lume şi univers, potrivit căreia cea dintâi e înţeleasă ca lumea omenească constitui tă de oameni. 48 Din aceste două presupoziţii eterogene se naşte următoarea di ficultate : pe de o parte, căutării umane a fiinţei proprii îi corespunde structura universului în ansamblu, din care omul însu şi face parte. Pe de altă parte, în viziunea creştină asupra creaţiei, omul, spunând „Am devenit pentru mine însum i o întrebare", a început să se orienteze în a fara lumii căutând „adevărata fiinţă".
Sarcina noastră e să arătăm cum modul lui Augustin de a de fini Creatorul şi veşnicia drept un dublu „ înainte" reiese din aceste două tendinţe generale diametral opuse pe care trebuie să le împace . Delo � surprinzător, vom descoperi că pentru relaţia Creator-creatură viziunea creştină despre lume este, de departe, mai importantă şi mai hotărâtoare. Cu toate astea, nu trebuie să neglijăm influenţa pe care -a avut-o asupra lui Augustin filozo fia greacă, iar aceasta e vizibilă cel mai mult în concepţia sa despre univers . Mai mult, Augustin a pu tut să ajungă la ideea lui de dublu
,,înainte" numai deturnând contextul conceptual creştin.
Potrivit tradiţiei filozofice greceşti aşa c um o cunoştea Aug ustin, Fiinţa însemna cosmosul în ansamblu, fiindcă acesta rămâne pe veci acelaşi, independent de caracterul variabil al părţilor sale.
[B:033194] Fiecare parte a universului este numai în măsura în care e o parte a Fiinţei, luând parte la întreg şi găsindu-şi locul în el, iar „orice parte care nu e conformă cu întregul său specific nu e la locul său". Rolul părţilor e să pună în mişcare şi să menţină în mişcare (agere) Întregul, şi o fac „sfâr şindu-se şi succedându-se", crescând şi dispărând treptat, ast fel încât părţile nu există niciodată simultan. 49 Întocmai cum „o casă măreaţă nu este, evident, 48. V. Rudolf Bultmann, ,,Die Eschatologie des Johannes-Evangeliums", Zwischen den Zeiten 1, 1928.
49. Confesiuni, III, 8, 15; IV, IO, 15.
CREATOR ŞI CREATURĂ 105
măreţia", ci îşi capătă măreţia fiindcă ia parte la măreţie, care e anterioară tuturor lucrurilor pe care după aceea le numim măreţe, tot la fel Întregul cosmos, care este Fiinţa, e „anterior şi, de departe, superior" oricărui lucru care este numai în virtutea faptului că ia p arte la el.50 Desigur, universul văzut ca creaţie a lui Dumnezeu trebuie înţeles drept conţinând toate lucrurile simultan, căci
„ Dumnezeu a creat toate lucrurile deodată" şi ele există într-un fel ascuns „ întocmai cum toate lucrurile acelea care în timp se transformă într-un copac se află, nevăzut, chiar în seminţe, fiind
[în acest sens] simultane" cu întregul creaţiei.51 Însă părţile înseşi, care sunt aduse la existenţă şi apoi dispar, nu sunt conştiente de această simultaneitate. Cum oamenii înşişi sunt părţi din Întreg, tocmai din acest motiv ei nu -l pot vedea : , Oriîncotro te uiţi ca să-l vezi, vei vedea doar părţi"52. ,,Noi înşine, în virtutea finitudinii noastre, suntem înglobaţi într-o parte [din ordinea universului]
şi nu putem percepe universul în care părţile ce ne sunt supărătoare îşi găsesc locul cu uşurinţă şi cum se cuvine"53• Potrivit lui Augustin, timpurile [verbale ale] părţilor decurg din această simultaneitate de neconceput.
În acest context, finitudinea omului nu e nimic mai mult decât un caz particular al temporalităţii părţilor în univers. Ast fel, vremelnicia nu are drept cauză nestatornicia şi efemeritatea omului, ci e inerentă relaţiei dintre părţi şi întreg. Timpul există deoarece, pentru parte, simultaneitatea se prezintă sub aparenţa unei succesiuni (consecuţii). Acel si mu l, ,,totul deodată", al veşniciei se transformă într-o succesiune pentru tot ce nu este veşnic . Totuşi, veşnicia este structura de bază a întregului, adică a universului. Căci, chiar dacă universul a fost creat şi a avut un început şi, prin urmare, trebuie de asemenea să piară şi să -şi afle sfârşitul, Augustin nu e 50. De Trinitate, V, IO, II.
51. De Genesi ad litteram, V, 23, 45.
52. Sermones, 117, 5.
53. De civitate Dei, XII, 4.
106 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
sigur sub nici o formă că se va produce vreodată o „destrucţie totală". El aminteşte cuvintele lui Pavel (1 Cor. 7, 31-3 2) : numai
[B:033 195] ,,chipul acestei lumi", adică a şa cum ne apare nouă ,
,,trece, nu şi natura lui [intrinsecă] "54. Cu alte cuvinte , ceea ce dăinuie independent de acest du-te-vino al părţilor e întregul armonios şi nepieritor î n care -şi găsesc locul părţile. Dacă succesiunea (consecuţia) este modul în care întregul le apare părţilor , timpul este modul în care omul înţelege întreg ul . Augustin spune : Ei năzuiesc să surprindă lucrurile veşnice, dar inima lor rătăceşte printre lucrurile schimbătoare din trecut şi din viitor şi încă e plină de deşertăciune. Cine-o va opri din rătăcire [inima] şi o va ţine pe loc, astfel încât să-i dea o cli pă de statornicie şi ea să prindă cât de puţin splendoarea veşniciei mereu statornice, şi s-o compare cu timpurile care nu contenesc nicicând să curgă, şi să vadă că nu încape comparaţie? Lasă [inima] să
vadă că un ti mp îndelungat nu poate fi îndelungat decât dacă e alcătuitdin mai multe mişcări trecătoare care nu se pot desr aş ura toate deodată
[simu�, dar că în veşnicie nimic nu poate fi trecător, de vreme ce întreguleste prezent; şi, desi gur, nici un timp nu este vreodată în întregime prezent. Şi lasă ca inima să vadă cum orice trecut este propulsat din viitor,şi orice viitor decurge din trecut, şi orice trecut şi viitor este creat şi decurge din ceea ce este veşnic prezent.55
Acesta e felul în care Fiinţa ve şnică , înţeleasă drept universul ve şnic-prezent, le apare părţilor sale , care iau fiinţă şi apoi dispar. Numai specia -neamul omenesc, dar nu şi oamenii i ndividuali -ia parte la simultaneitatea universului şi , ca atare , este cumva de aceeaşi natură. De fapt, neamul omenesc există numai sub formă de oameni individua li . Aşa „operează" ( agere) ve şnicia . Prin urmare, existenţa, şi nu esenţa este actualizată în univers prin intermediul timpului. Acela şi lucr u e valabil şi pentru viaţa omului : întreaga lui viaţă există prin intermediul „acţiunilor omului care sunt păr
ţile ei ". Însăşi această viaţă , de vreme ce e socotită a fi veşnică , ar 54. Ibid., XX, 14.
55. Confesiuni, XI, II, 13 [v. şi tr. din ed. rom. ci t., p. 553 (n. tr.)].
CREATOR ŞI CREATURĂ ro 7
trebui să aibă aceeaşi trăsătură a simultaneităţii originare ca şi Fiinţa (universul) . 56
Această interpretare are serioase urmări pentru înţelegerea vieţii omeneşti. Întregul este, prin de finiţie, atotcuprinzătorul şi , ca atare , îi sunt indiferente pă rţile sale. În imuabilitatea sa , întregul constituie părţile care nu au sens în afara întregului (totum) în care sunt integrate . În această relaţie dintre întreg şi părţile sale, succe siunea (consecuţia) părţilor , în virtutea căreia există întregul , nu are nici o importanţă . Aşadar, viaţa omenească e privată de unicitatea şi ireversibilitatea cu care secvenţele temporale se succedă de la naştere până la moarte . Aceste secvenţe temporale sunt părţi care există numai [B:033 196] pentru că vieţii pământeşti îi lipseşte simultaneitatea şi, prin urmare, e vremelnică. În această perspectivă , Fiinţa este echivalată cu universul şi reprezintă întregul cuprinzător în care timpul nu e xistă. Prezentul etern arată toate lucrurile în simultaneitate şi ast fel cuprinde părţile în efemeritatea lor tempo rală. Cum nici o parte din acest unive rs, nici o viaţă de om şi nici o parte din această viaţă nu poate avea însemnătate proprie de sine stătătoare , nu poate exista nici un „rău" (malum). Există num ai
„lucruri bune" (bona) în ordinea lor cuvenită, care pot doar să pară
rele din perspectiva efemeră a individului (singulum). Această
trăsătură , de a fi bune , nu se naşte din lucrurile particulare înseşi, ci universul o revarsă asupra lor :
