rămâne în el îns uşi, tot ce este în a fara l ui treb uie s ă se Întoarc ă
în sine îns uşi". Am văz ut c ă n umai fiinţele umane a u această capacitate, ,având în vedere c ă, de la natur ă, fiece creat ur ă îşi are limita şi destinaţia [terminus] înlăuntr ul ei, datorită fapt ul ui c ă n u este ceea ce este El".27 D umnezeu este Fiinţa imuabilă şi nedegradabil ă.
Astfel, omul creat e legat de Fiinţă, care este, în mod fundamental, exact op us ul propri ul ui s ău mod de existenţă. Îns ă, prin aceast ă
opoziţie faţă de sine îns uşi, om ul î şi g ăseşte fiinţa proprie, în fel ul în care, de pild ă, toate mesele schimbătoare şi s up use pieirii î şi au „adevărata fiinţă" în noţi unea sa u prototip ul „ideii" de masă
24. Confesiuni, XI, 4, 6; VII, II, 17 [v. şi tr. din ed. rom. cit., pp. 541,respectiv 317 (n. rr.)] .
25. De libero arbitrio voluntatis, III, 3, 24.
26. Confesiuni, XI, 4, 6 [v. şi tr. din ed. rom. cit., p. 541 (n. tr.)] .
27. De Genesi ad litteram, VI , 18, 34 [aici şi l a restul citatelor din De Genesi ... , trad. îmi aparţine (n. tr.)] .
CREATOR Ş I CREATURĂ 97
(s empit erna ratio) . Când vi aţ a e privită în nest atornici a ei , ca venind l a existenţă şi apoi sfârşindu -se şi , astfel , nefiind nici pe de-a-ntregul fiinţă , nici pe de-a-ntregul nefiinţă , ea există în modul relaţiei . În acest sens vi aţ a omene ască nu posedă Fiinţa de la c are provine. Căci fiinţa „ fa.cută din nimic poate fi nedeplină" şi nici nu posedă nimicul din c are a fost tacută. 28 Totuşi , cum până şi nestatornici a poate exist a num ai în temeiul unei Fiinţe imu abile (,,fară un bine imu abil n- ar exist a nici bunurile trecătoare29") , viaţa omene ască există num ai în relaţie cu Fiinţa.
Odată adusă l a existenţă , vi aţ a omene ască nu se m ai po ate preschimba în ne ant. [B:033189] ,,O minte c are se depărte ază de l a binele suprem î şi pierde c alit ate a de a fi o minte bună , însă nu şi calitatea de a fi o minte . " 3° Cu toate astea, indiferent cât de strâns se alipe şte de „binele suprem ", e a nu v a „deveni" niciod ată adevăr at a Fiinţă : adică ve şnică , neschimbătoare s au autosuficientă. 31
Strict vorbind , existenţa umană nu est e deloc , ceea ce nu înseamnă , desigur , că „este " nimic . Dimpotrivă , existenţa umană constă în a acţion a şi a se comporta într-un fel s au în altul , mereu în mişcare, opunându-se ast fel în toate felurile eternului c are „dăinuie în sine însuşi " (perman er e in s e).32 Tot ce e creat se oglindeşte în imagine a vieţii omene şti , c are vine din ne ant şi se-ndre aptă în goană spre ne ant. Cum nici măc ar acest mod de existenţă prec ar nu este
,,nimic ", el există prin faptul că reintră în legătură cu origine a sa.
Specificul vieţii omeneşti e că poate să adopte în mod explicit această
referinţă şi să se ţină de e a în mod conştient prin ca ritas (vezi sup ra , 28. De civitate Dei, XII, 8.
29. De Trinitate, VIII, 3, 5.
30. lbid.
31. Confesiuni, VII, II, 17. [,,Mi-am îndreptat, aşadar, privirile către toatelucrurile care sunt mai p rej os decât tine, şi am constatat că nu s unt nici pede-a-ntregul existente, nici pe de-a-ntregul inexistente. Ele sunt fiindcă suntde la tine; ele n u sunt, de vreme ce n u sunt ceea ce eşti tu. "] - [V. şi tr. dined. rom. cit., p. 317 (n. tr.)] .
32. De moribus Manichaeorum, II, 6, 8.
98 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
partea întâ i, capitolul 2). Însă refer inţa ca atare nu dep inde de ce face or i nu reuşe şte să facă omul prin caritas sau pr in cupiditas; ea este un element const itut iv al existenţei umane şi nu e in fluenţată
de condu ita umană .
Această relaţ ionare a ex istenţe i umane se actual izează pr in imitaţie. A imita, precum şi a se refer i înapo i la propr ia or igine, reprezintă o trăsătură generală a existenţei umane îna inte de a deven i un mod de v iaţă adoptat în mod conşt ient. N ic i ch iar răutatea n-ar putea exista fară să se raporteze la F iinţa Supremă şi s-o imite :
„Toţ i cei ce s-au depărtat de T ine şi se fale sc cu e i în şişi împotr iva Ta te im ită în mod pe rvert it . Dar ch iar şi pr in aceea că Te imită
nu fac decât să adeverească de fapt că Tu eşt i Creatorul întreg ii natur i". Oare mândria (superbia), care e păcatul suprem, fi indcă
,v6ieşte să-l imite pe Dumnezeu în loc să- i slujească Lu i, nu „ imită
şi ea măreţia Lu i"? Nu este această imitare a lui Dumnezeu „pervertită", de vreme ce voieşte de fapt să fie acolo unde e Dumnez eu, adică să fie „unul în ălţat ma i presus de toate"?33
O astfel de pe rvert ire poate apărea d in n imicul d in care a fost făcut omul. Însă, potr iv it lu i Augustin, e vorba de o pe rvert ire a fiinţe i, ş i nu de o cădere în neant, a şadar de o pervertire inerentă
viciulu i şi păcatulu i, chiar dacă uneori el numeşte asemenea acte rele „acelea care se apropie de ne ant" (appropinquare nihilo): , Omul nu abandonează până într-acolo încât să fie pe de-a-ntregul nimic,
[ ... ] ci până c ând se apropie de neant"34. Conduita umană, ca opusă Fiinţei supreme în care a fi şi a acţiona coincid în simplitatea Unului, e dete rmina tă în în treg ime de ac eas tă imitare.
A fi nu înseamnă nimic altceva decât a fi unul. Prin urmare, ceva [B:033190]
capătă caracter unitar în măsura în care este [ .. . ] , căci lucrurile simplesunt prin ele însele. Totuşi, cele care nu sunt simple imită caracterul unitar prin armonia dintre părţile lor, şi ele există doar dacă reuşesc să facă
acest lucru.35
33. Confesiuni, II, 6, 14; II, 6, 13 [v. şi tr. din ed. rom. cit., p. 109 (n. tr.)] .
34- D e civitate Dei, XIV, 13.
35. De moribus Manichaeorum, II, 6, 8.
CREATOR ŞI CREATURĂ 99
Pe scurt, imitaţia este în primul rând una dintre structurile de bază care guvernează conduita umană, astfel încât chiar şi apare ntele aba ndonuri trebuie înţelese tot ca simple pervertiri. Apoi , imitaţia se poate actualiza explicit prin iubire : ,,Iubeau prin credinţă; imitau prin iubire"36.
