totuna cu Devenirea ca atare. Toate creaturile sunt supuse Deve nirii , însă în gândirea lui Augustin imitaţia este caracteristică doar omului. Totuşi , concepţia lui Plotin despre rău , anume că „ră ul nu trebuie socotit a fi altceva decât [ ... ] un bine mai mic şi o conti nuă micşorare"76, îşi găseşte ecou în majoritatea pasajelor în care Augustin discută această problemă. În mod similar , concepţia generală despre Fiinţă ca „ordine a întregului " (taxis tou holou de la Plotin) şi despre oameni ca părţi ale acestei Fiinţe este hotărâtoare pentru concepţia lui Augustin despre „omul bine-ordonat " (homo ordinatissimus), pe care el îl deosebeşte de omul rău ca „parte" care a devenit rea pentru că „n-a intrat în acord cu întregul său "77.
[A:033 299] De şi această viziune despre cosmos , ce derivă din tradiţia greacă , nu e principala preocupare a lui Augustin din scrierile sale de maturitate , ea îi deturnea ză vădit concepţia despre lume (mundus), pe care o vom examina acum . Augustin spune despre lume : ,,Aşadar , nimic nu se petrece la-ntâmplare pe lume .
Odată stabilit acest lucru , din el decurge , se pare , că tot ce se face pe lume se face în parte prin acţiune divină şi în parte prin propria noastră voinţă"78. Luăm parte la evenimentele din lume prin propria noastră voinţă. Şi , cum lucrurile se întâmplă deopotrivă ca rezultat al acţiunii divine , Dumne zeu nu este cel ve şnic şi atotcuprinzător care ne cuprinde şi pe noi şi acţiunile noastre - relaţia este jumătate-jumătate . Astfel , lumea e locul unde se întâmplă
lucrurile. În afara lu mii , într -un anume sens , se află oricine le face 76. Plotin, Enneade, II, 9, 13.
77. Confesiuni, III, 8, 15. [Noţiunea de ordine şi aplicarea ei la fiinţa umană ca homo ordinatissimus e o temă importantă, care apare în multe dintre scrierile lui Augustin. De pildă, v. De libero arbitrio voluntatis, I, 8, 18:
,,Indiferent prin ce este omul superior animalelor, fie că e mintea ori spiritul, fie că oricare din cei doi e termenul corect (îi găsim pe ambii în Scriptură), dacă guvernează şi ţine sub control toate celelalte elemente din care e alcătuită
fiinp umană, atunci aceasta este bine-ordonată în cel mai înalt grad". V. şi I, 7, 16; I, IO, 20.]
78. De diversis quaestionibus octoginta tribus, 24.
CREATOR ŞI CREATURĂ 115
să se întâmple, fie că e omul, fie că e Dumnezeu. În orice caz , întâmplările din lume sunt doar în parte constituite de omul care locuieşte lumea. Şi totuşi, ce este această lume în sine ? Augustin răspunde : ,,«Lume » e numele dat nu doar acestei [A:033300]
ţesături făcute de Dumnezeu, a nume cerul şi pământul; ci locuitorii lumii se numesc şi ei «lumea » [ ... ] toţi cei ce iubesc lumea se numesc şi ei «lumea »"79• Aşadar lumea constă în cei ce-o iubesc. E
vorba, aici, de un concept dual: mai întâi, lumea este cre aţia lui Dumnezeu (cerul şi pământul), care e anterioară oricărei iubiri de lume; iar în al doilea rând, este lumea omenească, ce se constituie prin locuire şi iubire (diligere) . 8° Ceea ce „se întâmplă prin voinţa noastră" preschimbă cerul şi pământul în lumea înţeleasă
în acest al doilea sens. Fiind astfel constituită, această lume mai întâi ia fiinţă (e adusă la fiinţă), dar nu din nimic, ca în cazul creaţiei.
Ci ma i degrabă omul face lumea şi se face pe el însuşi parte a lumii folosindu-se de ţesătura divină (fabrica Dei), de creaţia preexistentă.
Augustin întreabă : ,,De ce păcătoşii sunt numiţi «lumea »? Fiindcă
ei iubesc lumea, şi, iubind-o, locuiesc în lume; precum, atunci când vorbim de o casă, avem în vedere şi materia lul din care e zidită, şi pe locuitorii ei". 81 Ceea ce se întâmplă prin voinţa noastră
e călăuzit de iubirea de lume (dilectio mundi), care pentru prima 79. Sermones in epistolam Johannis primam, II, 12.
80. V. M. Heidegger, ,,Vom Wesen des Grundes", E. Husserl-Festschrift(Halle, 1929), pp. 86-87. În schiţa istoriei concepţiilor despre lume, cea augustiniană e ste amintită printre altele. Heide gger deo sebeşte şi e l două
în ţelesuri augustiniene ale lui mundus: pe de o parte, este ens creatum (care,în contextul nostru, corespunde ţesăturii divine, cerul şi pământul), iar pe dealtă parte, este lumea înţeleasă drept cei ce iubesc lumea. Heidegger o explică
doar pe aceasta din urmă: ,,Lumea, aşadar, înseamnă ens in toto, acel Cumho tărâtor în funcţie de care existenţa umană se raportează la şi acţionează
înspre ens". În vreme ce in terpretarea lui Heidegger se limitează deci la apune-n lumină lumea drept „a trăi cu lumea-n străfundul fiinţei", iar cealaltă
concepţie despre lume, deşi e amintită, rămâne neexplicată, scopul interpretării noastre este tocmai să explicăm această conce pţie duală.
81. Enarrationes in Psalmos, 141, 15.
II6 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
dată pres chimbă lume a, ţesătur a divină , Într-un acasă de l a sine înţeles pentru om. Când omul viu îşi găseşte lo cul în cre aţi a preexistentă în care s-a năs cut, el preschimbă ţesătura creaţiei în lume. 82
Iubire a de lume, care o fa ce să fie „lume ască", se baze ază pe a fi „din lume" (de mundo; vezi infra, nota 87) . Întocm ai cum creaţia lui Dumnezeu nu este lume as că în sine , ni ci omul care este din lume nu este a prio ri lumes c. Vom vede a puţin m ai în colo ce înse amnă cu adevăr at acest concept de „ apartenenţă-l a-lume". Omul are posibilit ate a de a nu voi să fie acasă în lume şi, ast fel, de a se menţine tot timpul în poziţi a de a se referi în apoi l a Cre ator : , Să
nu iubeşti a locui în constru cţi a zidită, ci a lo cui în [A:03330 1] Ziditor"83. Cre aţi a lui Dumnezeu se găse şte în existenţă şi , când creatur a des coperă lume a, ea se des coperă totodată pe sine însăşi ca fiind „din lume" şi deopotrivă cre ată de Dumnezeu. Prin simplul act de a se descoperi pe sine ca parte a creaţiei lui Dumnezeu , cre atura nu este încă acasă în lume. Omul statorni ce şte lume a ca at are numai inst alându-se în lume ca acasă . În opoziţie cu ace astă
„descoperire" (invenire), de care cre atura rămâne dependentă în de cursul „producerii" (face re) s ale, se află liber a cre aţie şi alegere a lui Dumnezeu. 84 Dependenţ a omului, în calit ate de cre atură, de „ a des coperi" prin „produ cere a" s a tr adu ce str anietate a în care lume a ca „pustiu" (e remus) preexistă pentru om.
82. Contra lulianum (opus impeifectum), IV, 20: ,,Pe scurt, Apostolulnumeşte aici « lumea» viaţa omenească, trăită nu după D umnezeu, ci după
om" [aici şi la restul citatelor din această lucrare, rrad. îmi aparţi ne (n. tr.)] .
83. Enarrationes in Psalmos, 141, 15.
84. Contra Felicem Manichaeum, II, 18: ,,Orice este făcut, orice facecineva este făcut fie din sine însuşi, fie din altceva, fie din nimic. D e vremece omul nu e atotputernic, el îşi face fi ul din sine însuşi; şi de vreme ce oricea făcut omul din sine însuşi [este făcut] din altceva, întocmai cum un meşteşugar ciopleşte din lemn un arc, ar trebui să se spună despre el mai degrabă
că a « produs» decât că a «făcut»" [rrad. mea (n. tr.)] . Contra duos epistolasPelagianorum, II, 15: ,,A spus « alegere», iar asta nu înseamnă că Dumnezeudesco peră dej a fa.cut de altcineva ceea ce treb uie să aleagă, ci face El însuşiceea ce trebuie să descopere".
CREATOR ŞI CREATURĂ II7
Spre deosebire de Dumnezeu, care, ,impregnat în lume , face lumea"85 şi care, astfel, are o legătură originară cu produsul ce există
în chip de creaţie a Sa, omul î şi priveşte din afară produsul, ca un străin. De asemenea, spre deosebire de creaţia lui Dumnezeu, care e o permanentă conservare, orice produs al omului poate fi găsit ca un lucru în lume ce nu mai a re nici o legătură cu autorul lui . 86
Omul se poate retrage din acel produs în orice moment, fară ca existenţa lui ca lucru în lume să înceteze din cauza asta. Omul se aRă în a fara (fori nse cus) produsului său şi nu are în sine nici o putere asupra acestuia . Prin urmare, lumea îşi păstrează stranietatea originară, chiar dacă omul, prin „producere", adaptează lumea la sine însu şi. Cum lipsa lui de putere face ca orice produs al său să
se tr ansforme imediat într-un lucru pe care-l poate găsi în existenţă
şi într -un lucru care-i stă înainte drept „lumea", omul are două
opţiuni. Mai întâi, el poate să-şi aducă aminte de propria -i obârşie şi să se retragă din lumea aceasta pe care, locuind -o, a făcut-o locuibilă; a doua variantă ar fi să-şi însu şească o dată -n plus, în mod expres, lumea prin dorinţă . Nu „producerea" ca atare pune capăt stranietăţii lumii şi -l lasă pe om să aparţină lumii, căci în producere [A:033302] esenţa omului încă rămâne în afara produsului său. Ci prin iubirea de lume ajunge omul să se instaleze ex.plicit în lume ca acasă şi î şi caută apoi doar în lume, plin de dorinţă, binele şi răul. Numai şi numai atunci lumea şi omul ajung „lumeşti". Într -un alt sens, omul se descoperă ca aparţinând 85. In Johannis evangelium tractatus, II, IO: ,,El n-a făcut lumea aşa cum un tâmplar face un cufar. Cufărul pe care-l face tâmplarul este în afara lui şi, as tfel, se află în alt loc în timp ce e făcut. Şi, deşi tâmplarul se află în apropiere, el ocupă totuşi alt loc şi este în afara obiect ului pe care-l face. În schimb D umnezeu, impregnat în lume, o plăsmuieşte. El face lumea, fii nd prezent peste tot, şi nu se retrage în alt loc şi nici nu mânuieşte, aşa-zicând, di n afară materia pe care o face".
