86. De Genesi ad litteram, V, 20, 40: ,,A.pdar, să credem şi, dacă-i cuputi nţă, să şi înţelegem că Dumnezeu lucrează chiar şi-n clipa asta, aşa încât,dacă acţi unea Lui s-ar retrage de la creaturile Lui, acestea ar pieri".
n8 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
lumii şi fară aseme nea expresii ale iubirii de lume precum „a produce porni nd de la altceva" (fabricare ex aliquo) sau „a locui î n produs" (habitare infobrica) . Omul este „di n lume", î nsă numai ca u nul care a fost creat odată cu ea şi î n ea : 87 Lumea nu poate fi lumească pâ nă ce omul nu produce şi nu iubeşte i ndepe nde nt de pura co ndiţie creată.
Numai î n măsura î n care există o lume, omul se poate găsi î n starea necesară de a- fi-di n-lume. , Toate cele ce su nt di n lume su nt după lume, căci lumea a apărut mai î ntâi; şi astfel, omul este din lume. Dar Hristos a fost mai î ntâi, şi abia · după aceea lumea. "88
Descoperirea include acel „după". Cum omul nu se creea ză pe sine însuşi î n lume, ci se descoperă î n ea, el este, î n mod fu ndame ntal,
„după" -după lumea î n care trăieşte şi de aseme nea, î n acest sens anume, după propria-i fiinţă. 89 Însă, de vreme ce el se naşte î n lume şi, pri n urmare, este di n lume, această lume preexiste ntă este pe ntru el o lume actuală şi accesibilă. Î n plus, propria lui fii nţă,
„raţiu nea eter nă" care l-a fa.cut ceea ce este, e a nterioară chiar şi lumii căreia, fiind el „din lume", îi aparţine. 90 Propria-i fiinţă îi stă
înai nte şi îi este accesibilă doar ca trecut preze ntificat, adică î n memorie. Fiece moment î n care se caută pe sine, fiece mome nt în care se descoperă, poate, pe si ne are la bază acest fapt de a fi creat. Aşadar , omul este „ulterior" propriei sale fiinţe. Ca pri ncipiu, fiinţa omului este „anterioară" creării sale. Porni nd de la această
fii nţă „a nterioară", [A:033303] creatura este ceea ce este, şi se caută
pe sine căutându-şi acest „înainte". Astfel, faptul de a fi „di n lume"
87. Ibid., V, 23, 45: ,,Aşadar, de vreme ce Dwnnezeu a creat toate lucrurile deodată, lumea ar trebui socotită a cuprinde simultan toate cele câte au fost făcute în ea şi odată cu ea".
88. ln Johannis evangelium tractatus, XXXV1, 4.
89. Faptul că omul se descoperă pe sine este evident, de asemenea, în sensul că, producând (adică „fa.când din sine însuşi", şi nu „pornind de la altceva"), omul devine astfel un lucru preexistent.
90. Confesiuni, l, 2, 2 şi I, 6, 9.
CREATOR ŞI CREATURĂ 119
precedă iubirea de lume explicită şi înseamnă a aparţine s ferei lucrurilor create .
Condiţia creată a lumii are un dublu înţeles pentru creatură .
În primul rând, creatura a fost creată în lume şi este, ast fel, ,,după
lume" (post mundum). Acest „după" stă la baza dependenţei sale de lume, adică a posibilităţii de a ajunge să fie lumească. Într- un anume sens, lumea este „în ainte"-le greşit (vom explica acest lucr u puţin mai departe, vezi infra, partea a doua, capitolul 2). În al doilea rând, creatura este din lume prin aceea că lumea, fiind parte din creaţie , trimite la rându-i spre izvorul ei autentic. Putem vedea limpede că acest „înainte" provine din contextul creatură-lume.
De vreme ce creatura e creată în lume, ea se caută pe sine drept unică sursă a calităţii sale de „a -fi -în -lume", care e posterioară
propriei sale fiinţe . Această căutare în fiinţa proprie este specifică
existenţei umane, însă nu şi ţesăturii divine a lumii . Căutarea întrebătoare are la bază dorinţa de a fi fericit, care la rându-i, referindu-se înapoi în memorie, trimite spre Creator , în a cărui fiinţă
lumea ca ţesătură e întru totul de nechestionat. 91 Numai această
lume există înainte şi după om ; şi, deşi creată, această lume n u determină o căutare întrebătoare a fiinţei ei. Ţesătura lumii n u cunoaşte o astfel de căutare întrebătoare pentru că, deşi e nestatornică, nu este pieritoare.
Întrebându -se cu privire la fiinţa proprie, omul care e călăuzit de conceptul grec de fiinţă se întreabă cu privire la fiinţa nepieritoare, şi el face asta tocmai pornind de la experienţele sale din lumea înţeleasă ca cer şi pământ. Experienţa primordială nu e că
Dumnezeu este nepieritor, ci că lumea este. Constatăm asta din chiar sintagma [A:033304] ,,după lume" (post mundum). Căci, cum am văzut mai înainte, ceea ce este „după" se deosebe şte întotdea una, prin originea sa determinantă (fieri), de ceea ce este „înainte".
Când Augustin vor beşte despre vremelnicia lumii, are în minte 91. De civitate Dei, XII, 1: ,,Nu orice creatură are capacitatea de a fi fericită. Animalele, copacii, pietrele şi altele asemenea nici nu dobândesc, nici nu au capacitatea pentru [a primi] acest dar".
120 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
mereu lumea constituită de oameni, şi niciodată lumea ca cer şi pămâ nt. El văde şte asta cel mai limpede numind această lume constituită de oameni saeculum (de exemplu, în formula hoc saeculo ,
, în veacul acesta") 92, pentru a exprima temporalizarea ei. 93 Totuşi, nu temporalizarea lumii înţelese drept lumea „după" care este creatura, ci drept lumea pe care omul însuşi o statornice şte „ fiind din lume". (Pentru includerea lumii în vremelnicia omului, vezi sup ra , partea întâi, capitolul 1.) S fâr şitul lumii acesteia (te rm inus saecul i) coincide cu sfârşitul neamului omenesc.94 Aflată în căutarea fiinţei proprii, creatura se întâlneşte cu acel „înainte" - cu Creatorul.
Însă, pentru a înţelege acest dublu „înainte", trebuie să cercetăm mai departe, şi mai concret, modul de viaţă al creaturii. Pentru moment, această explicaţie ne permite să facem doar următoarea afirmaţie : concepţia despre lume prezentată mai înainte (unde lumea însemna „întregul" sau „universul"), lume a cărei veşnicie se datora imuabilităţii contextului ei structural şi în care omul nu e o creatură, ci o parte, se apropie de sensul lumii pe care -l prezentăm acum -lumea constituită de om. Se apropie, în primul rând, prin aceea că deturnează presupoziţia originară pornind de la care trebuie înţeles acel „a-fi-din-lume", adică înţelegerea omului drept creatură creată deodată cu lumea şi în lume, iar în al doilea rând, prin aceea că „lumea" e înţeleasă ca imuabilul „înainte" (prius).
Astfel, viaţa [A :033305] omenească e privită din nou mai degrabă
92. Sermones in epistolam Johannis primam, I, 5.
93. Sermones, 76, 9: ,,Lumea ştie doar să-i devoreze pe cei ce-o iubesc,nu să-i ţină pe mai departe". V. şi Confesiuni, IX, 4, IO: ,,Devorând cele temporale şi fiind devorat de ele". De asemenea, De Genesi ad litteram, V, 19, 38: ,,Orice creatură a apărut din lume, nu înainte de lume (Omnia creatura non ante saecula, sed a saeculis). Căci lumea îşi are originea î n creatură, iar creatura, în lume, de vreme ce începutul creaturii este începutul lumii. Însă
Unul-Născut, prin care a luat fiinţă lumea, era înaintea lumii".
94. Doctrina de bonis matrimonii, IO, IO: ,,«Ce s-ar întâmpla - întreabă
ei - dacă toţi oamenii ar dori să se înfrâneze de la legăturile trupeşti, cumar supravieţui neamul omenesc?» [ . . . ] Cetatea lui D umnezeu s-ar umplemule mai repede şi ar veni mai iute sfârşitul lumii".
CREATOR ŞI CREATURĂ 121
ca fi ind închisă în lume, ş i nu ca fi ind simultană cu ea. Căc i viaţa ce cont inuă după moarte corespunde na şterii „după lume".
Faptul de a fi creat are structura lu i fieri, a lu i „a fi fost adus la viaţă", şi, astfel, are structura vremelniciei ca atare. Orice creatură
