[A:033308] Nu e vorba de o relaţie care se poate stabili după voie , în orice caz şi pentru orice creatură. Prin interogaţia în orizontul morţii, care ne permite să ne înt âlnim cu Creatorul în calitatea sa de Fiinţă , ne întoarcem din moarte. Prin această investigaţie, viaţa se înţelege pe sine ca provenind din fiinţă şi îndreptându-se în goană spre neant. Din perspectiva morţii, obârşia , care iniţial e înţeleasă negativ ca „nu încă", se răstoarnă şi devine pe de-a-ntregul Pozitivă ca Fiintă
, absolută. În acelasi
, timp moartea , care era initial
,
prezentată drept acel „nu mai" al creaturii ce provine din „nu încă", se răstoarnă şi devine nimic ul absolu r.107
Această poziţie intermediară a omului, între fiinţă şi nefiinţă ,
[A:033309] e privită acum în mod fundamental drept o problemă
106. Aici se găseşte fundamentul convingerii care apare mereu în interpretarea lui Augustin asupra noţiunii pauline de moarte ca plată pentrupăcat: vina pen tru moarte o poartă omul, căci moartea e mai degrabă pedeapsa pentru păcatele sale decât un fapt natural; de p ildă, în Sermones,231, 2. V. şi De civitate Dei, VI, 12: ,,Cel mai mare şi cel mai rău dintre toatefelurile de moarte este când moartea însăşi nu moare. Cum s ufletul, fiindcreat nemuritor, nu poate fi văduvit de orice fel de viaţă, moartea supremă
a sufletului este înstrăinarea de viaţa lui Dumnezeu într-o pedeapsă veşnică".
107. De civitate Dei, VI, 12.
CREATOR ŞI CREATURĂ 125
ce ţ ine de timp . De fapt, este timpul î nsuşi. 108 T impul nu e doar semnul vremelnicie i -t impul î nsu şi este vremel nicie. Cum v iaţa omenească îşi datorează aspectul posibil poz itiv numa i şi numai trecutului său, memoria devine adevărata posibilitate de a conse rva trecutul şi de a împiedica vremelnicia. Asta fiindcă în memorie trecutul nu este trecut pur (nu e doar „a nu mai fi"), ci trecutul este „preze ntificat" (preze ntat) ca preze nt . 109 Moartea î i proiectează pe cei vii î napoi la obârşia lor. Î i proiectează î napo i pâriă î na intea lumii şi a intrării lor î n lume, şi, astfel, pâ nă la propriul lor „ nu î ncă". În acest „ nu î ncă" - adevăratul „ î nainte" - toate d ifere nţele ind ividuale dispar. Pr in această proiecţie î napo i, moartea le u niformizează pe toate, făcându -le totu na (idem). 110 El dă seamă de dubla negaţie „ nu mai"-, nu î ncă". Împr �ună cu cel din urmă „ nu mai", arată că a fost o vreme câ nd noi toţi nu existam . E l impede, de aseme nea, că aspectul cu adevărat poz it iv al ex iste nţe i noastre determ inate î n mod fu ndame ntal de moarte este acest „ nu î ncă" al fi inţe i noastre, ad ică ceea ce ne e a nter ior. No i existăm numa i în măsura î n care ne raportăm nemijlocit la „înainte" ş i „ nu î ncă" ale existe nţe i noastre .
S fârşitul (capătul) vieţii, la care v iaţa se raportează şi care proiectează viaţa înapoi, este un sfârşit (capăt) Într-un dublu se ns. El este
jinis vitae, sfârşitul la care viaţa ajunge î n mod inerent . Ca atare, este sfârşitul drept ultimul şi cel ma i radical semn al vremelniciei vieţii. 111
108. Cum timp ul vine din „ n u în că" şi s e în dreaptă spre „n u mai", esteînţeles ca timp „ care tinde spre a nu fi" ( Confesiuni, XI, 14, 17) .
109. lbid., XI, 27, 35: ,.i¼adar, nu măsor silabele ca atare, fiindcă ele dej anu mai există, ci altceva, care rămâne întipărit în memoria mea" [ed. rom.
cit., p. 587 (n. tr.)] .
ilO. De civitate Dei, I, II: ,,În plus, sfârşitul vie ţii anulează toate diferenţeledintre o viaţă l ungă şi una scurtă. Căci despre do uă lucruri ce nu mai există
nu se mai poate sp une că unul este mai bun, iar celălalt, mai rău, ori că un uleste mai lung, iar celălalt, mai scurt".
III. Pentru această no ţiune de „sfârşit al vieţii", v. Sermones, 306, 7, şiDe civitate Dei, I, 11.
126 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
Însă „sfârşitul" (,,capătul") este înţeles şi ca sfârşitul prin care viaţa încetează să mai fie şi de dragul căruia viaţa este trăită. 1 12 În acest sens , ,,sfâr şitul" (,,capătul") poate fi definit ca pu nctul în care viaţa se î nt âlneşte cu ve şnicia sau chiar ca veşnicia în sine. Veşnicia este , atunci , capătul (scopul) ati ns de viaţă. În primul sens , sfârşitul (ca jinis vitae) pune viaţa faţă-n faţă cu propriu-i „înainte" şi are numai acest înţeles întru câtva provocator . S fârşitul î n sine e î nţeles ca un pur şi irevocabil neant spre care viaţa se îndreaptă ne încetat şi de la care viaţa se poate salva doar prin „întoarcere". În cel de-al doilea sens , sfârşitul (capătul) devine ve şnicia drept punct de oprire într-un înţeles radical pozitiv şi în căutarea unei priviri statornice şi a unei lini şti contemplative. �adar, în vreme ce înainte viaţa îşi vedea fii nţa printr-o „proiecţie înapoi", printr-o întoarcere la obârşia ei, acum viaţa se înţelege pe sine ca în aintare în goană
spre fiinţa ei. Acesta e înţelesul care apare în mod constant şi exclusiv ori de câte ori Augustin vorbeşte de se referre ad jinem. Prin urmare , această ambiguitate a „sfârşitului" nu înseamnă existenţa a două contexte diferite, ci are la bază, cu necesitate , chiar contextul
, întoarcerii" (sau „referirii înapoi") de care ne ocupăm noi.
Prin aceea că „se referă la sfârşit", punem din nou fiinţa „înaintea" noastră. Cât priveşte conţinutul, acest „înainte viitor" e caracterizat exact ca „înainte"-le celui mai îndepărtat trecut, ca imuabilitate.
Însă re flecţia noastră asupra propriei persoa ne drept creatură şi asupra lui Dumnezeu drept Creator nu intră în acest context.
Ambiguitatea aceasta pune-n lumină o dată-n plus [A:0333 10]
fe nomenul nostru călăuzitor, anume interschimbabilitatea începutului şi sfârşitului (vezi supra în acest capitol), pe care viaţa o percepe în incertitudinile unei existenţe închise în dubla negaţie şi în relevanţa acestei interschimbabilităţi pe ntru viaţa de acum.
Acest fenomen poate fi pătruns pornind de la o explicare a lumii , dincolo de care investighează viaţa , şi de la o punere-n lumină a u2. Sermones in epistolam Johannis primam, X, 5= ,,Indiferent ce iubim de dragul lucrului respectiv şi în mod liber, sfârşitul e iminent".
CREATOR ŞI CREATURĂ 127
înţelesurilor începutului şi sfârşitului văzute drept crearea (aducerea) pe lume şi înlăturarea (scoaterea) din ea.
Am văzut deja , la începutul acestui capitol , că Augustin operează cu o concepţie despre ,,lume" duală şi eterogenă din punct de vedere factual . Când viaţa e privită în condiţia ei concretă
finită si
, creată , e înteleasă
,
ca viată
, cu lumea si
)
