limita creaturii ca atare. Înaintând spre fiinţa proprie, creatur a rămâne mereu în drum spre ea. Deşi e ales din lume, omul este în că din lume. El a fost dintru în ceput creat în lume şi, deşi a fost ales, faptul-de-a- fi-în-lume îl separă de Dumnezeu, adică de Fiinţa pură. De a ceea omul nu se poate avea ni ciodată pe si ne drept întreg ( totum). Da că s-ar avea pe sine drept întreg, ar avea şi propria-i fiinţă, în sens ul în care e înţeles aici acest concept .
Însă, de vreme ce a fost creat ast fel în cât fiinţa lui să existe pentr u el doar ca izvor, existenţa con cretă a omului e guver nată de o te mporalitate în care el nu se poate desluşi pe sine însuşi în întregi me niciodată. 15 În acelaşi timp, totuşi, ţinta este egalitatea, desăvârşirea ce nu poate fi ni ci când atinsă. Omului îi rămâne în schimb posibilitatea unei mereu mai mari asemănări. 16 Obie ctul acestei eg alizări este Dum nezeu în calitatea sa de Fiinţ ă Supremă, de Fiinţă
pur şi simplu, care fa ce să dispară toate deosebirile individu ale
[A:033318], fiind că a cestea ţin de condiţia creată. A te lepăda de tine însuţi înseamnă a avea o as emănare mai mare cu Dum nezeu .
buni, şi peste cei răi şi trimiţând ploaia şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi,noi, fiindcă nu putem revărsa asupra lor soarele şi ploaia, revărsăm asupralor lacrimile noastre atunci când ne rugăm pentru ei".
14. In Johannis evangelium tractatus, XLII, IO: ,,În mod limpede, Creatorule Creator, creatura e creatură; şi creatura nu poate fi făcută egala Creatorului".
Sermones in epistolam Johannis primam, IX, 3: ,,Îi este oare cu putinţă omuluisă fie asemenea lui D umnezeu? Deja v-am arătat lămurit că «asemenea» nuse folo seşte întotdeauna pentru egalitate, ci şi pentru o oarecare asemănare".
15. Confesiuni, X, 8, 15: ,,Memoria este o putere a spiritului meu şi ţinede firea mea; totuşi, nici eu însumi nu pot înţelege în întregime ceea ce sunt.
Aceasta înseamnă că spiritul e prea strâmt pentru a se putea cuprinde pe sineînsuşi" [ed. rom. cit., p. 455 (n. tr.)].
16. Jbid., VII, 16, 22: ,,Aceşti [oameni răi] sunt cu atât mai mult în armonie cu părţile inferioare ale creaţiei, cu cât sunt mai puţin asemănătoricu Tine, şi sunt cu atât mai mult în armonie cu treptele superioare, cu câtdevin mai asemănăto ri cu Tine" [ed. rom. cit., p. 325 (n. tr.)] .
136 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
Împlin ind această imitaţie , a cărei realitate este absoluta lepădare a sinelui ce se găseşte în lume, omul îşi înţelege existenţa drept fiind complet opusă lu i Dumnezeu, ceea ce se man ifestă pr in impos ibilitatea une i egalităţi între el şi Dumnezeu. Omul înţelege această
opoziţie într-un sens mult mai radical decât am văzut că se întâmpla în cazul legăturii dintre Creator (ca Fiinţă) şi creatură, unde lumea şi omul constitu iau o eternă im itaţ ie a d iv inulu i. Numa i a ici, în iubirea faţă de Creator pe care s ingură a ales-o, creatura îşi vede limitele ş i absoluta incapac itate de a îndeplini cer inţa inerentă
faptulu i de a fi fost creată de Dumnezeu, ceea ce înseamnă cu necesitate şi „pentru Dumnezeu". Această cer inţă, împreună cu impos ib il itatea de-a o împl in i, arată dependenţa omulu i faţă de Dumnezeu şi îşi găseşte expres ia concretă în lege şi-n impos ibilitatea de-a o împl in i (implere).
„Legea e scr isă în in im ile oamen ilor, ş i n ici chiar nedreptatea lor nu o poate şterge. " 17 Legea este cerinţa ve şn ic-prezentă pe care Dumnezeu, în cal itate de Creator, i-o adresează creatur ii S ale .
Legea cere ceea ce omul nu voieşte să facă singur, ad ică să înainteze spre fiinţa sa propr ie şi să-şi recunoască statutul de creatură. Asta înseamnă şi să se recunoască pe sine drept cineva care nu doar există, ci a fost creat în lume şi, prin urmare, tră ie şte cu anum ite îndoiel i în ce prive şte fiinţa propr ie. 18 Legea aduce cunoa şterea păcatulu i (cognitio peccati). 19 Cer inţa concretă formulată prin lege este „Să nu râvneşti".2° Cunoaşterea pe care-o dobândim din lege 17. Ibid., II, 4, 9.
18. Ibid., X, 16, 25= ,,Însă ce e mai aproape de mine decât mine însumi?
Iată totuşi că nu pot să înţeleg puterea memoriei mele, deşi rară ea nu aş
putea nici măcar să-mi rostesc propriul nume" [ed. rom. cit., p. 471 (n. tr.)] .
19. De spiritu et littera, 52: ,,Însă cunoaşterea păcatului [vine] prin lege".
Exi stă multe alte texte în care Augustin afirmă acelaşi lucru.
20. ln Johannis evangelium tractatus, XLI, 12: ,,Ce este oare desăvârşireabinelui, dacă nu oprirea şi sfârşi tul răului? Şi ce este oprirea răului, dacă nuceea ce spune legea: «Să nu râvneşti»? Să nu râvneşti deloc este desăvârşireabinelui, fiindcă înseamnă oprirea răului".
CREATOR ŞI CREATURĂ 137
este cunoaşterea concupiscenţei (concupiscentiae). Concupiscenţa e turnura spre „în ainte"-le greşit. Cum lumea e anterioară omului, fiind el [A:0 33319] creat în lume , a venit după ea. Lumea ar e pentru om cara cter nepieritor. Pe el moartea îl s coate ( înlătură) din lume, în s chimb lasă intactă lumea. Prin concupiscenţă , o mul se-ndreaptă spre lumea a ceasta şi o doreşte, iar iubind lu mea pentru ea însăşi el iubeşte creaţia mai degrabă de cât pe Creator . 21
Cer cetând întrebător înapoi şi căutându-şi propria eternitat e, omul care râvneşte întâlneşte lumea şi , în favoarea întâietăţii lumii , uită de întâietatea absolută a lui Dumnezeu. 22 În a cest pro ces omul vede că propria-i existenţă -determinată de moarte şi, astfel, în mod evident neputin cioasă asupra fiinţei proprii - trimit e înapoi. Însă nu vede că întreaga creaţie , adi că ori ce existenţă care nu e Fiinţă absolută , trim ite înapoi chiar şi-atun ci când nu e muritoare şi vremelni că .
Tot ce e creat este bun când e privit şi înţeles în relaţia origina ră
cu Creatorul său. 23 Şi totuşi , da că iubim creatura în loc să-l iubi m pe Creator, creatura e desprinsă şi luată drept o fiinţă de sine stătătoare, ca şi cum s-ar fi fa.cut ea singură pe sine. Cei ce iubesc lumea transformă lumea pe care a creat-o Dumnezeu într-una care poate fi râvnită . Con cupis cenţa iubeşte ·ceea ce a fost creat de o m, şi a cesta e adevăratul lui pă cat. Când omul re configurează lume a prin iubirea sa de lume, în a celaşi timp se re configurează şi pe sine ca pe unul care aparţine lumii . În mod similar, iubindu-l pe Du mne zeu omul îi aparţine lui Dumne zeu, creatorul său. Totuşi, prin iubirea sa de lume, omul aparţine numai a celui lu cru pe care l-a creat el însuşi, în vreme ce prin iubirea de Dumnezeu aparţine 21. De Trinitate, IX, 8, 13: ,,Se cheamă cupiditas atunci când creatura este iubită de dragul ei înseşi".
22. Confesiuni, II, 3,6: ,,[Tatăl lui Augustin] era cuprins de acea nefastă
beţie care face ca această lume să te uite pe tine, Creatorul ei, şi, în loc să
te iubească pe tine, să iubească creatura ta".
23. Ibid., VII, 14, 20: ,,Sunt nesănătoşi aceia cărora vreo parte din creaţiaTa nu le place".
138 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
Celui care l-a creat pe el. De aceea mândria e imitaţia pe rvertită a măreţiei lui Dumnezeu, pentru că-i permite omului să se-nchipuie pe sine drept creator.24 Temeiul concupiscenţei este voinţa proprie a omului, posibilitatea în sine de a face pe cont propriu orice.25
Dacă omul se iubeşte pe sine din propria-i voinţă, el nu iubeşte ceea ce găse şte deja creat [A:0333 20] de Dumnezeu , ci ceea ce el produce din sine însu şi pe cont propriu . Omul nu se poate chema (aduce) pe sine la existenţă şi nu poate crea nimic din nimic; cu alte cuvinte, îi lipse şte adevărata putere creatoare, care e totodată
Fiinţă pură. Drept urmare, nu poate decât să pornească de la faptul că este „din lume" şi să se transforme Într-unul care iubeşte lumea, preschimbând-o în „pământul lui" (patria) şi tăgăduind că e un pustiu .26 Făcând ast fel , omul a pervertit rostul originar al calităţii sale create, care era tocmai să-i arate calea dincolo de lume şi către propria-i obârşie.
Ispita de a rătăci această cale vine din obişnuinţă (consuetudo), potrivit lui Augustin : , Căci legea păcatului este puterea obişnuinţei, care stăpâne şte şi târă şte cu sine spiritul chiar şi împotriva voinţei sale, dar totuşi cu deplină îndreptăţire, deoarece spiritul a alunecat 24. Jbid., II, 6, 13: ,,Mândria imită măreţia spiritului"; de asemenea, ibid., II, 6, 14: ,,În tr- un mod pervertit, pe Tine te imită oamenii aceia care se îndepărtează de Tine şi se ridică răzvrătindu- se împotriva Ta".
25. De libero arbitrio voluntatis, I, II, 21: ,,Nimic nu determină spiritulsă cedeze dorinţei, în afară de pro pria-i voinţă şi de liberul-arbitru".
26. Jn Johannis evangelium tractatus, XXVIII, 9: ,,Omul care înţelegecă-i un călător pe-această lume se află aici ca într-un cort. Omul acelaînţelege că-i un călător într-un ţinut străin, când vede că suspină de dorulţinutului natal. [ . . . ] Ce-nseamnă că suntem în pustiu? Că suntem în pustietatea deşertului. De ce în pustietatea deşertului? Fiindcă suntem în lumeaaceasta, unde însetăm după o apă ce nu există [aici] ". V. şi Sermones in epistolam Johannis primam, X, 5: ,,Te-ai alipit statornic de D umnezeu? Atunciai aj uns la capătul drumului. Vei locui în pământul tău". De asemenea,Enarrationes in Psalmos, 141, 15: ,,Să nu iubeşti a locui în construcţia zidită,ci a locui în Ziditor".
CREATOR ŞI CREATURĂ IJ9
