„limbă străină " (g ură a alt uia) determină fiinţa omului, fie ea bună
34. Contra lulianum {opus impeifectum), IV, 103: ,,Oare nu-şi risipeşteel lucrarea tocmai prin lucrarea lui, fiind deposedat de voinţa lui prin putereaobişnuinţei, când de fapt n-ar exista obişnuinţă fără voinţa lui? [ . . . ] Defapt, ai spus că nu pot exista voinţă şi necesitate în acelaşi timp când elesunt în acord şi deopotrivă când se află-n contradicţie".
35. Confesiuni, III, 7, 13: ,,Şi nu aveam ştiinţă nici de această justiţie adevărată, lăuntrică, ce judecă nu după obiceiuri, ci după legea atotdreaptă aatotputernicului Dumnezeu" [ed. rom. cit., p. 135, cu mici modificări (n. tr.)].
36. Sermones in epistolam Johannis primam, VI, 3: ,,Lasă-ţi conştiinţa să
dea mărturie, căci e de la Dumnezeu".
37. lbid., VI, 2: ,,Nu când aude din gura altuia mărturie, ci când propria-i constiintă dă mărturie".
142 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
ori rea , din a fară şi din ceea ce omul a fondat. Con ştiinţa ridi că
gl asul înlăuntrul nostru împotriva a ce stei ,,limbi străine"38 şi vorbeşte în a şa fel în cât cel căruia i se adresează n-are scăpare : ,,O
conştiinţă rea nu poa re să fugă de ea însăşi; n-are unde să se ducă; se urmăre şte pe ea însăşi" 39• Că ci lumea-n care am putea fugi şi obişnuinţa noa stră cu ea sunt to cmai lu crurile de care ne acuză
conştiinţa . Pentru - con ştiinţă , lumea e ste din nou un pu stiu.
Conştiinţa îl condu ce pe om din colo de lumea a cea sta şi departe de obişnuinţă. Ca gla s al Creatorului , conştiinţa îi relevă limpede omului dependenţa lui de Dumnezeu . Ceea ce legea porun ceşte, conştiinţa îi transmite apoi celui ce deja a cedat în faţa lumii prin obişnuinţă. Glasul legii îi cere să se-ntoarcă împotriva „obişnuinţei care mai înainte îl prinsese-n mreje "40. Înstrăinarea de lume este, în esenţă , o înstrăinare de obişnuinţă. Câtă vreme omul trăie şte în obişnuinţă, el trăieşte în vederea lumii şi se supune jude căţii acesteia. Conştiinţa îl aşază coram Deo, în prezenţa (în faţa) lui Dumnezeu. 41 În mărturia conştiinţei, Dumnezeu e singurul judecător posibil al binelui şi răului. A ce astă mărturie adevere şte dependenţa omului de Dumnezeu, pe care-L găseşte în el însuşi. 42
38. In Johannis evangelium tractatus, LXXIV, s: ,,Aşadar, pe Dumnezeuîl vedem în chip nevăzut. Ş i nu-L putem cunoaşte decât dacă se află înlăwurulnostru. Căci într-un mod asemănător aj ungem să ne vedem conştiinţa înlăuntrul nostru".
39. lbid., XLI, 4.
40. Quaestionum septendecim in Evangelium secundum Matthaeum, III.
41. Commentarii in Epistolam Pauli ad Galatas, 57= ,,N-ar trebui să
ne-apucăm nicicând să blamăm greşelile altuia, dacă nu ne-am examinatmai întâi propriul suflet, nu ne-am cercetat conştiinţa şi nu ne-am răspunslimpede nouă înşine, în prezenţa lui D umnezeu, că o facem din iubire".
42. De civitate Dei, XII, 8: ,,Nu-i nimic rău în semeţia pentru laudaomenească; în schimb păcătuieşte sufletul care iubeşte în mod vicios laudelede la alţii şi nu pune nici un preţ pe mărturia conştiinţei". Jbid., XIV, 28:
„Cetatea omului caută lauda de la oameni, pe când pentru cealaltă culmeacinstei este s-audă glasul lui D umnezeu în mărturia conştiinţei".
CREATOR ŞI CREATURĂ 143
Lume a ş i judecăţ ile e i se năru ie în faţ a mărtur ie i lăuntrice. De con ştiinţă nu se poate fug i. Nici o aflare-laolaltă şi nici un a-fi- acasă-în-lume nu pot să uşureze în vreun fe l pov ara conşt iinţe i.43
Călăuz ită de [A:0333 24] lege a d iv ină, conşt iinţa vorbeşte în v iaţ a omulu i ce a pr insă-n mreje le lumii şi-l pune pe om faţă- n faţă cu obârşia lu i în prezenţ a (în faţa) lu i Dumnezeu. În re laţia omulu i, independent de actu aliz area s a, e l se referă la cee a ce a fost conceput drept dublul „înainte" prin c are începutul şi sfârşitul vieţii er au un iformizate. Aici omule chemat să împline ască această
re laţ ie pentru pr im a o ară, ş i nu o poate împ lin i decât în teme iul mărturie i ce v ine chiar de la Dumnezeu. M ai mult, această î mplin ire trebu ie să aibă loc pr in caritas în cursul concret al un ei v ieţ i c are e pr adă obişnu inţe i şi c are duce inev itabil la moarte .44
Aici „în ainte"- le, în dublul său sens - înto arcere la Cre atorul care e anterior tuturor lucrur ilor şi refer ire la sfârşit -, este lăsat deoparte în favoare a prezenţe i imed iate a lui Dumnezeu. A ş ad ar, coram Deo e posib il numai pe temeiul legăturii structurale a om ului cu
, în ainte"-le său.
Însă, pr in actual iz are a Întoarcer ii, izvoru l în s ine nu m ai e c aracter iz at drept veşnic ie şi drept cupr inzătorul, c i drept Cre atorul care- i dă porunc i creatur ii. Im itare a lu i Dumnezeu nu mai este factorul determ in ant al fi inţe i omulu i. E a este, în sch imb, voia lu i Dumnezeu căre ia lege a î i dă glas în conşt iinţă şi cu c are omul se con fruntă clipă de clipă. Cre atorul, c a F iinţă eternă cupr inză toare, nu mai hotără şte doar începutul ş i sfârşitul v ieţii cre aturii.
Dacă omul se despr inde de ancorele sale mund ane şi renunţă să-şi mai facă sălaşul în lume, această posibilă turnură spre fiinţa proprie are loc în prezenţa porunc ito are a lu i Dumnezeu. Numai în acest context conceptul pur ontolog ic de Dumnezeu ca Creator şi Fiinţă
Supremă dev ine spec ific creştin ş i teolog ic. Esenţ a [A:0333 25]
43. Commentarii in Epistolam Pauli ad Galatas, 59: ,,Cei ce ne hi.Udă nuuşurează cu nimic povara conştiinţei noastre".
44. V. supra, notele 30 şi 31.
144 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
ontologică a conceptulu i de Dumnezeu este dată uităr ii, aşa-z icând, în favoarea porunc ii d ivine care pătrunde în v iaţa concretă, vremeln ică a omulu i. Creatoru l este înţeles acum numa i drept Dumnezeul atotputernic şi personal care (fiindcă este Creatorul) îşi poate revend ica creatura , în faţa tuturor pos ib il ităţilor existenţ iale pe care ile oferă aceste ia propria e i vo inţă.
Şi totuşi, cum de -e cu putinţă această sch imbare radicală, de la an te la coram, ad ică de la „ îna inte" la „ în prezenţa lu i" (,,în fa ţa lui") ?45 Pr in efect iva refer ire înapoi care-l aduce pe om la fi inţa sa propr ie înţeleasă drept ve şnicie, acesta se găseşte faţă-n faţă cu fiinţa într-un sens până atunci necunoscut, anume ca neavând capacitatea să se întoarcă pe cont propriu la fiinţa înţeleasă drept ve şn icie. De fapt, această incapac itate v ine numa i pe teme iul dependenţe i care-a ex istat d into tdeauna ş i se man ifestă pr in imitat ie.
>
Însă im itat ia
>
ca atare nu însemna încă incapac itatea de
a ne real iza dependenţa într-un sens poz it iv , ad ică o incapac itate de a stabili clar şi a ne însuşi lucrul de care dep indem. Im itaţia înse mna pur şi simplu că omul nu s-a chemat (adus) pe sine la fiinţă.
