legătură structurală. Nu există „înainte" ca „ înainte" până când omul nu -l adoptă în sens pozitiv. Această turnură pozitivă a omului spre propria realitate în relaţia sa cu Dumneze u se obţine pr in caritas. Lipsa acestei turnuri -când în mod eronat omul ia drept ve şnicie l umea care există înainte şi după el -e�te o turnură spr e
,,înainte"-le greşit. Ea e descrisă drept concupiscenţă (concupiscentia), sau cupiditas. Şi caritas, şi cupiditas depind de faptul că omul îşi caută fiinţa proprie ca fiinţă eternă, şi în ambele cazuri om ul înţelege această fiinţă eternă drept cuprinzătorul existenţei sale concrete, temporale.
„Nu există nimeni care să nu iubească ; dar el întreabă ce anume s-ar cuveni să iubească. Aşadar nu vă cer să nu iubiţi , ci să alegeţi ce anume s-ar cuveni să iubim." 1 Nu doar obiectul iubirii deosebeşte caritas de cupiditas, ci şi alegerea în s ine. Iubirea de lume nu e niciodată o alegere , căci lumea e întotdeauna prezentă şi e firesc s-o iubim . Referindu-ne înapoi , ajungem dincolo de lume , şi selectăm şi alegem exact ceea ce lumea nu ne oferă ea singură.
În această iubire selectivă Creatorul e abordat personal. Omul se cunoaşte pe sine drept creatură atunci când îl alege pe Creator I. Sermones, 34, 2.
IJ2 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
prin caritas. Ex istenţa lu i dep inde întru totul de Creator, care e anter ior aleger ii omului. Cu alte cuv inte, alegerea omului depinde încă de întâ ietatea a ceea ce alege, [A:033315] însă această alegere nu poate fi făcută decât pe teme iul une i aleger i anter ioare a Crea torului însuşi. Cum scr ie August in, ,,Dacă am fost înceţ i în a iubi, măcar să nu fim înceţ i în a răspunde la iub ire. Căci El ne-a iubit întâ i; dar nu la fel iubim şi noi"2• Chiar şi alegerea lu i caritas, prin care referirea înapo i dev ine realitate, neces ită existenţa a ceva ante rior. Dacă Creatorul însuş i nu face d in relaţ ia de dependenţă a omulu i o real itate, omul nu e în stare să întrepr indă partea lu i din acest proces de actualizare pr in caritas. 3 Această actualizare divină a relaţ ie i omulu i este „alegerea din lume" (e lectio ex mundo)4•
Este adevăratul „har al lu i Dumnezeu". Harul lu i Dumnezeu î i înlesneşte omulu i să se-ndrepte spre propr ia- i fi inţă, prescr isă în
„întoarcere", iar dacă această fiinţă e de la Dumnezeu (dacă este într-adevăr Dumnezeu), ea este capacitatea de „a trăi după [în acord cu] Dumnezeu" (se cundum Deum vivere).5 Pr in pr imirea (acceptarea) expl icită a harulu i div in, ne acceptăm drept creaturi şi realizăm dependenţa noastră preexistentă de Fiinţa care a făcut din existenţa noastră ceea ce este. Cum această existenţă e tră ită în lume, ea este încă determinată de ceea ce se află complet în afara şi îna intea lumii. Însă harul d iv in îl scoate pe om d in lume ; el este acea „alegere d in lume".6 F iind astfel ales, omul se înţelege pe sine ca aparţ inând nu lumii, c i lui Dumnezeu.7
2. Sermones in epistolam Johannis primam, VII, 7.
3. Jbid., IX, 9.
4. Jn Johannis evangelium tractatus, CVII, 1: ,,Prin « lume» îi înţelege acumpe cei care trăiesc după p oftele lumii şi care nu se află în starea de har acelor ce au fost aleşi de El din lume".
5. Contra Julianum (opus imperfectum), IV, 20.
6. Jn Johannis evangelium tractatus, LXXVI, 2: ,,Cei ce iubesc sune aleşifiindcă iubesc. [ .. . ] Cei desăvârşiţi se deosebesc de lume prin acea iubirecare-i face p e cei de-un cuget să locuiască împreună în aceeaşi casă".
7. Confesiuni, I, 13, 21: ,,Prietenia faţă de lumea aceasta este trădare faţă
de Tine".
CREATOR ŞI CREATURĂ 133
Pr in aces t act de iub ire înţelegem încă o da tă , ş i ma i deplin, rolul hotărâtor pe care l-a j uca t moartea în revelarea fiinţei omului.
Cum moartea e s ing ura forţă , în afară de D umneze u, care-l poate scoa te ( înlă tura) pe om d in l ume , ea trimite , aşadar , la „aleger ea din lume". Spaima de moarte se datorează iubirii de lume. Moartea năr uie n u doar or ice poses iune de pe l ume , ci ş i or ice pos ibilă dorinţă iubitoare de vre un l ucr u viitor pe care [A:0333 16] l-am putea a ş tep ta de la l ume. 8 Moar tea este des trucţ ia relaţie i noas tre fireşti c u l umea , a căre i man ifes tare e iub irea de l ume. Într- un sens pur negativ, moar tea are , a şadar , la fel de mul tă p utere să ne despar tă
de l ume ca ş i iubirea , care -şi alege fi inţa proprie în D umneze u.
A ug us tin scr ie:
Iubirea în sine înseamnă că noi murim lumii şi trăim cu Dumnezeu.
Căci, dacă moarte e atunci când sufletul iese din trup, cum să nu fiemoarte şi atunci când iubirea noastră iese din lume? �adar, iubirea arela fel de multă putere ca moartea. 9
Graţ ie fap tul ui că es te ales d in l ume , om ul poa te tră i d upă (în acord cu) Dumneze u. Adop tând iub irea-ca ritas, imitaţiei. necesară
şi fundamentată ontologic a fiecăr ui om devine o egalizare explicită
c u D umneze u (s icu t Deus) . În acela şi timp , acest „a fi în a fara l umii" năr uie ind ivid ualizarea ş i izolarea om ul ui ce decurg din l ume. Aces t „a fi în a fara l um ii", ca şi moar tea , ne face pe toţi la fel , fi indcă d ispariţia de pe l ume înlă tură or ice pos ibil ita te de a ne ma i tr ufi, care venea tocma i din apar tenenţa -la-l ume a ind ivid ul ui atunc i când se compara pe s ine c u alţii. 10 Pe măsură ce omul înain tează , pr in ca ritas, spre Fiinţa ca a tare , care în acela şi timp şi c u aceea şi absol ută generalita te şi omnipotenţă es te ş i propria 8. V. supra, partea întâi, capitolul I.
9. In Johannis evangelium tractatus, LXV, I.
IO. De civitate Dei, V, 17: ,,Când încetează să se mai trufească, ce esteorice om, dacă nu un om ca oricare altul?". Sermones, 142, 3: ,,Mândria împiedica întoarcerea sufletului".
134 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
lui fiinţă, el leapădă tot ce- i aparţinea în cal itate de ind ivid. Ş i astfel, August in se roagă „să mă lepăd pe mine însumi ş i să te aleg pe Tine" 1 1 •
E adevărat că imitaţ ia ca structură ontolog ică de bază guverna întreaga sferă a vieţ ii, ind iferent dacă era im itaţie corectă or i pervertită. Ş i totuşi, im itaţ ia lăsa fiece act d in viaţa aceasta complet liber şi independent faţă de voinţa umană care-l împlineşte. V iaţa şi acţ iun ile omulu i în lume erau roluri ale aceste i im itaţ ii, însă
omul însuş i nu s-a supus regul ii e i pr intr-o dependenţă expl icită .
[A:0333 17] Ca structură ontolog ică, im itaţ ia nu depinde de at itudinea omulu i faţă de ea ş i îi lasă omulu i l ibertatea sa intr insecă
at âta vreme cât nu ş i-a asumat în mod expres acest rol (care este el însu şi), pr in nesupunerea faţă de judecata ei asupra caracterulu i just or i injust al acţ iun ilor lu i. În im itaţie, omul este liber, chiar dacă numa i pentru sine însuşi, şi nu pentru Dumnezeu . Ca factor determinant al tuturor acţ iun ilor şi scăpăr ilor omulu i, Dumnezeu nici măcar nu poate fi descoper it c âtă vreme omul lasă im itaţia să fie ob iect ivă, a şadar câtă vreme el nu- ş i asumă în mod expres imitaţia ş i, pr in urmare, îşi pecetlu ieşte o dată-n plus dependenţa de ceva d in afara sa .12 Pretenţ ia de „a fi asemenea lu i Dumnezeu"
apare numa i atunc i când im itaţia e asumată explicit. 13
II. Confesiuni, X, 2, 2.
12. Echivalentul acestui „a fi descoperit" în constructul augustinian alistoriei este „a fi înainte de lege". V. Liber in quasdam propositiones beatiPauliApostoli in epistola eiusdem ad Romanos, 13-18: ,,Aşadar deosebim acestepatru categorii de oameni: înainte de lege, supus legii, supus harului şi î npace. [ . .. ] Înainte de lege, aşadar, nu luptăm, fiindcă nu doar c ă râvnim şipăcătuim, ci şi încuviinţăm păcatul; supuşi legii, luptăm, dar suntem cuceriţi"
[aici şi la restul ci tatelor din această lucrare, trad. îmi aparţine (n. tr.)] .
13. Sermones in epistolam Johannis primam, N, 9 : ,,Aşadar, E l ne curăţeşte,tocmai prin aceea că este curat". Jbid., IX, 3: ,,Dacă aceasta este, aşadar, desăvârşirea la care ne cheamă D umnezeu, anume să ne iubim duşmanii aşacum El şi-a iubit duşmanii; aceasta este îndrăzneala noastră în Ziua j udecăţii,anume că, « precum este El, la fel suntem noi în lumea aceasta». Şi astfel, devreme ce El îşi iubeşte duşmanii făcând să răsară soarele S ău şi peste cei CREATOR ŞI CREATURĂ 135
Limita eternă a a cestui pro ces de asimilare este egalitatea. 14 E
