v ine d in „n u încă" (nondum) şi se îndreaptă spre „nu ma i" (iam
non). Dac-ar fi ca omul, care vine din „nu încă", să se aventureze în căutarea fi inţe i propr ii, întrebarea sa priv itoare la »Îna inte" ar fi o referire înapoi la propria -i obârş ie, pe baza aceste i relaţ ii preex istente. Îndreptându-se spre „nu ma i", creatura se referă îna inte la moarte (se refert ad finem) . 95 De la „nu încă" până la „nu ma i", viaţa îşi urmează cursul în l ume. Aşadar, cercetând înapoi şi înainte , omul caută d incolo de lume, dat fi ind că lumea e pr iv ită ca fi ind în parte fondată de om şi, astfel, în cond iţ ia sa de produs dual.
F iind o creatură întrebătoare, omul se întreabă cu privire la ch iar lucrul care nu este d in el însuşi, a şadar cu privire la ceea ce precedă
condiţia creată . Această căutare dincolo de lume are la bază dubla negaţ ie sub semnul căre ia stă v iaţa. Iar această dublă negaţie (,,nu încă" şi „nu mai") înseamnă exact acelaşi lucru ca „înainte" şi „după"
în lume. Ne na ştem în lume ş i prin moarte plecăm d in lumea în care am tră it. Interogarea de s ine (se quaerere) poate fi, ast fel, călăuz ită în două d irecţii: omul se poate întreba atât cu priv ire la
„de unde"-le, cât şi cu priv ire la „încotro"-ul existenţe i sale.96 Deşi ambele întrebări întreabă cu priv ire la negaţii ale vieţii, e vorba de negaţii de t ip d ifer it. 97 Negaţ ia „nu încă" ind ică obâr şia v ieţii, pe când negaţia „nu mai" indică moartea. 98 În ciuda negat ivităţii lor aparent identice, negaţiile trecutulu i şi viitorului nu sunt totuna.
95. De civitate Dei, XIX, rn: ,,[Virtutea] în sine trimite la acel sfârşitcând liniştea noastră va fi într-atât de desăvârşită şi de mare, încât nu vamai putea fi nici îmbunătăţită, nici sporită".
96. În prima situaţie, viap trimite la Creator; în cea de-a doua, se vedeîn orizontul morţii (ca fiind determinată de moarte).
97. Confesiuni, XI, 21, 27 şi XI, 14, 17.
98. lbid., XI, 14, 17: ,,Cum de putem spune că ti mpul este, câtă vremecauza fiinţei lui e faptul că va înceta să fie?" Negaţia lui „nu încă" este „ a fifa.cut din nimic". V. şi ibid., XI, 13, 15-16.
122 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
Căci, cum creatura este făcută din nimic, limita ultimă a trecutului este, de fapt, ne fiinţa. 99 [A:033306] Însă tocmai în această
limită ultimă creatura îşi întâlneşte fiinţa cuvenită, fiindcă a fost chemată la fiinţă (a luat fiinţă). Aşa încât nu din nimic provine mai exact, ci din Fiinţa Supremă în calitatea ei de Principiu Prim
(s umme esse qua pr inc ipium). 100 Prin urmare, înainte să existe creatura, era Fiinţa Supremă, precum şi nimicul absolut. 101 Dumnezeu este „ înainte"-le ca atare numai pentru acea creatură care a fost fa.cută din nimic. Orice alt „ înainte" în a fară de Dumnezeu n-ar trimite decât şi mai înapoi, ca „înainte" al lumii. Ceala ltă variantă
este că creatura ar fi născută din Dumnezeu, precum Fiul Unul-Născut, şi n-ar mai fi în mod fundamental diferită de Dumnezeu, ci ar fi de o natură cu El. 102 Cel Unul- Născut este, de asemenea, ,,din Dumnezeu", însă, în raport cu Cel Unul-Născut, Dumnezeu nu are întâietate (precedenţă). Cel Unul-Născut nu are început, fiindcă El n-a fost nicicând „nimic". Principiul Prim este statornic şi exista înainte de creatură. Însă raportul creaturii cu această statornicie este, în mod limpede, unul de provenienţă, de „a proven i din".
Negaţia vieţii exprimată prin „nu încă" are un înţeles pozitiv: are legătură cu ceea ce a urmat după „nu încă". Înţelesul pozitiv al lui „nu încă" este creaţia, iar creaţia există numai pentru că
această legătură cu propriul său „nu încă" o asigură de ve şnicia propriului său „de unde". Venind din „nu încă", viaţa „tinde" spre 99. De civitate Dei, XII, 8.
100. In Johannis evangelium tractatus, XXXVIII, u: ,,Iată ce este Fiinţa!
Primul Principiu nu se poate schimba. Primul Principiu sălăşluieşte în sineînsuşi şi face noi toate lucrurile".
101. De natura boni, XXVI: ,,Aşadar, cum D umnezeu a făcut toate lucrurile pe care le-a plăsmuit nu din sine însuşi şi nici din acele lucruri care dej aexistau, ci din acele lucruri care nu existau deloc, adică din nimic, [apostolulPavel spune: «El cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt» (Rom. 4, 17)] ".
102. Contra Iulianum {opus impeifectum), V, 31: ,,Prin aceasta, fiind dinEl, ei sunt ceea ce este El - [Hristos] când se nasc, [Duhul] când se duc (mor),şi sunt din El în aşa fel, încât El n-a fo st nicicând anterior lor".
CREATOR ŞI CREATURĂ 123
a fi. 103 Această tendinţă îşi are originea în simplul fapt că a luat fiinţă din nimic. Şi totu şi viaţa, în care are loc „tendinţa spre a fi"
(te ndere esse), are un sfârşit, fiindcă a avut un început. Cu alte cuvinte, viaţa „nu este nici pe de-a-ntregul existenţă, nici pe de-a-ntregul nimic" 104• Aşadar, trăind întru sfâr şitul ei prin chia r tendinţa spre a fi, viaţa trăieşte întru altă nefiinţă, diferită de ce a dintâi. Această „tendinţă spre a fi" apare prin referirea înapoi la
[A:033307] propriu-i „nu încă", fiindcă originea vieţii se află şi ea în negaţia originară. Prin urmare, ,nu încă" al vieţii nu doar că
nu este „nimic", ci este chiar izvorul de la care provine viaţa în pozitivitatea fiinţei ei. Viaţa trebuie să se refere înapoi ,la propriu-i
,,nu încă", fiindcă viaţa în lume se va sfâr şi.
Începutul vieţii a însemnat intrarea noastră în lume, iar sfârşitul ei înseamnă că trebuie să plecăm din lume. Referinţa merge înapoi până înaintea lumii şi înaintea vieţii în lume. Aşadar, ceea ce exprimă „referirea înapoi" este independent de absolutul „nu mai"
al morţii . Cum acest „nu mai" al morţii nu este iniţial interpretat de nici o teologie specific cre ştină, el nu trimite la o fiinţă care ar situa creatura într-o relaţie preexistentă. Acest „nu mai" al morţii înseamnă pur şi simplu cel din urmă „nu mai" a tot ceea ce cei vii , în condiţia lor nestatornică, au ori sunt. 105 Totuşi, n-ar exista nici o „referire înapoi" dacă viaţa n-ar fi vremelnică. Numai pentru că
ro3. Confesiuni, IV, ro, 15: ,,Aşadar, când lucrurile se nasc şi tind sprefi inţă, cu cât cresc mai repede, ca să fie, cu atât mai mult se grăbesc ele spre propria nefiinţă. Acesta este modul lor de a fi" - [v. şi tr. din ed. rom. cir., pp. 173-175 (n. tr.)]. V. şi De moribus Manichaeorum, II, 6, 8.
ro4- Confesiuni, VII, II, 17: ,,M i-am îndreptat, aşadar, privirile cătretoate lucrurile care sunt mai prej os decât tine, şi am constatat că nu suntnici pe de-a-ntregul existente, nici pe de-a-ntregu l n imic. Ele sunt fiindcă
sunt de la tine; ele nu sunt, de vreme ce nu sunt ceea ce eşti tu" [v. şi rr. dined. rom. cit., p. 317 (n. tr.)].
ro5. Aceasta este întocmai semnificaţia permanentei „ pierderi" (amittere)prezentate în partea Întâi drept structura de bază a vieţii, în sensul în careînţelege Augustin viaţa.
124 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
viaţa noastră are un sfârşit (care e dat deja odată cu începutul ei), căutarea fiinţei noastre proprii ne cere să ne referim înapoi. Moartea este îndepărtarea m aximă de obârşia noastră, adică de Creator.
Viaţa îşi pierde fiinţa prin moarte dacă viaţa s-a îndepărtat de obâr şia fiinţei ei. 106 Primejdia care-l pânde şte pe om este să nu ţină seamă de necesara „tendinţă spre a fi" şi să nu se refere înapoi în realitate; şi , astfel , să cadă pradă unui fel de moarte , care e înstrăinarea totală şi eternă de Dumnezeu (alienatio a Deo) .
E nevoie de moarte pentru ca omul să-şi îndrepte atenţia spre obâr şia vieţii lui. Acesta e înţelesul vremelniciei sale şi al faptului de a fi o creatură în sensul discutat mai înainte în acest capitol.
Viaţa e proiectată de moarte înapoi la obârşia propriei sale fiinţe.
Acum putem înţelege întreaga semnificaţie a „ întoarcerii".
