în lume . În prim ul
rând, nici viaţa nu este independentă faţă de lume (ca atunci când
„se întoarce" sau merge înapoi dinspre lume înspre obârşie) şi nici lumea nu este independentă faţă de viaţă . În schimb , viaţa ar e un rol în fondarea lumii în care trăieşte. Viaţa cunoaşte un început şi un sfârşit , fiindcă a fost chemată (adusă) pe lume şi la existenţă
şi apoi i-au fost luate ori le-a pierdut . Potrivit acestei �iziuni , nu contează dacă prin „lume" înţelegem pe cei ce iubesc lumea sa u ţesătura divină a lumii . Căci, chiar dacă omul are un rol în fondarea lumii , această fondare are loc întotdeauna pe temeiul ţesăturii divine , adică pe temeiul lumii ce se găseşte în existenţă ca creaţie a lui Dumnezeu . Numai datorită acestui fapt lumea poate fi fondată
din nou într-un sens mai explicit . Mo arte a ne scoate (ne înlătură) atât din lumea constituită de oameni , cât şi din ţesătura divină .
Cum omul e vremelnic, el pierde şi lumea în care este creat, şi lumea pe care şi-a creat-o pentru sine prin iubirea lui de lume.
Partea ca parte a întregului este schimbătoare şi inter şanjabilă .
[A :0333 11] Întregul include partea , şi totuşi îi rămâne indiferent părţii . În schimb întregul în simultaneitatea şi universalitatea lui este o fiinţă imuabilă cu care omul se află în legătură . Totuşi, această
fiintă
' însăsi
' permite două interpretări . În con formitate cu traditi ' a greacă , fiinţa nu e propriu-zis Creatorul , ci structura eternă a cosmosului , iar prin imitaţie (m imesis) natura omului ajunge să se împărtăşească şi ea de fiinţ a eternă . Drept urmare , întoarcerea la sine însuşi n-ar mai însemna o plecare din lume . În schimb , imit area lui Dumnezeu s-ar împlini prin integrarea cuvenită .în lume pe calea „omului bine-ordonat" (vezi sup ra, notele 61 şi 77) , car e îşi găseşte locul în cuprinzătorul ce-l înglobează , adică în î �tregul 128 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
ce-l face partea care este. Însă, dacă fiinţa imuabilă e în mod fundamental separată de „ fi inţa lum ii", fiind „ îna intea" lumii (ad ică
dacă fiinţa imuab ilă n-a intrat în concepţ ia despre lume, ci transcende lumea ca izvor al e i), atunci „întoarcerea" e pr iv ită d in nou în înţelesul e i or ig inar de „a merge înapot. Dar, c um fiinţa proprie a omulu i, ca punct de refer inţă, e înţeleasă în continuare drept imuabil itate absolută ; fiinţa este şi ea în continuare cupr inzătoare, fiindcă veşnicia ei include deopotrivă temporalitatea . Este la sfârşit ceea ce era la început . D irecţia sau ţ inta (dest inaţ ia) v ieţ ii este ident ică cu izvorul e i.
Acum înţelegem sensul amb igu ităţii „sfâr şitulu i". ,,A te refer i (a ntic ipat iv) la propr iu-ţ i sfâr şit" (se referre ad finem) are sens numa i dacă pr in asta Augustin înţelege de fapt „tend inţa spre a fi", în care „sfâr şitul" (,,capătul") este în acelaşi timp izvorul, fiinţa cupr inzătoare ş i ve şnic ia ca atare. Sensul obişnu it al sfârşitului, ca finis vitae, poate admite acest al doilea sens numai pe baza unui concept de fi inţă în care fiinţa e înţeleasă ca [A:033312] fiind transcendentă, dar în acela şi timp cupr inzând v iaţa şi lumea. Moartea îi arată omulu i că el nu este n im ic dacă nu se înţelege pe sine însuşi drept parte a întregulu i. Însă, arătându-i omulu i n im icn icia sa, moartea î i ind ică deopotr ivă propr iul lu i izvor ş i o pos ib ilă cale de a scăpa de n imicn icie -de moarte . Scăparea este conceptul de fiinţă imuabilă în care se transformă moartea însă şi. V iaţa, cupr insă
în veşn icie fiind, are drept gran iţe cu ve şn ic ia atât începutul, cât şi sfâr şitul. Cal itatea or iginară de gran iţe pe care-o au începutul şi sfârşitul (ca l imite în faţa lu i „nu încă" şi „nu ma i") a dat naştere impuls ulu i spre interogarea de sine. În decursul căutăr ilor omului după fiinţa propr ie, lucrur ile s-au răsturnat, şi gran iţele înse şi au ajuns să fie mărg in ite de ve şnic ie. Chiar cal itatea de graniţe a începutului şi sfâr ş itulu i e anulată pr in această dublă del im itare ş i cupr indere a v ieţii. , A veni d in n im ic" ş i „a te îndrepta în goană
spre nimic" îşi p ierd or ice sens. Moartea însăşi ş i-a p ierdut sensul.
Acesta este caracterul str ict l imitat pe care-l capătă v iaţa câ nd e privită d in perspectiva fi inţe i care -o înconj oară .
CREATOR ŞI CREATURĂ 129
Aşadar, dublul „ înain te" trebuie înţeles pornind de la ambiguitatea „sfâr şi tului" (,,capătului") şi totoda tă ţinând cont de presupoziţia iniţial ă a fiinţei ca fiind pentru totdeauna . To tuşi , pen tru ca moar te a să vină „înainte", trebuie mai în tâi să le fie ar ăta tă celor vii în rolul ei de a revela nuli ta tea vieţii , ceea ce, în acela şi timp , trimi te înapoi la izvor . În aces t rol , moartea îi separ ă pe cei vii de lume făcându-i să vad ă nuli ta tea „ fap tului-de-a-fi- în-lume".
Aceas tă nuli ta te vine tocmai din trecerea de la fiinţ ă la nefiinţă.
Nuli ta tea vieţii înseşi e evi ta tă dac ă moar tea devine începu tul ve şniciei în care es te îngloba tă viaţa. Moar tea [A:0333 13 ] es te , a tunci , sfârşitul (capătul) care trebuie a tins drept punctul de oprire pozi tiv .
Îns ă prin aceas tă redefinire cursul concre t al vieţii înce teaz ă
s ă mai fie cel unic , invariabil şi ireversibil al fiinţei înspre nefiinţ ă.
Viaţa curge acum dinspre fiinţ ă spre fiinţă, dinspre ve şnicie spre vesnicie.
,
Odată. cu aceas tă devalorizare a sfârsi) tului, cursul vierii
•
J
în sine es te uniformiza t, de vreme ce începu tul şi sfârşi tul nu mai sun t comple t separa te , ci au ajuns iden tice în conceptul de cuprinz ător. În trebarea privitoare la fiinţa proprie a omului , în car e faptul anume de a-fi-în-viaţă capătă o asemenea importanţă hotărâ toare chiar dacă e privi t ca nuli ta te , devine o întrebare nerelevan tă. Cursul concre t al vieţii nu mai e importan t. Dac ă moar te a nu face decât s ă ne aducă o nouă fiinţ ă (care de fapte fiinţa noastră
originară) , exis tenţa a fost uniformiza tă şi nu mai con teaz ă dacă
viaţa omeneasc ă e lung ă ori scurtă.
Aşadar, cur�ul vieţii nu-i altceva decât o cursă spre moarte, o cursă încare nimeni nu poate să se oprească ori să încetinească nici măcar pen truo cli pă, ci toţi trebuie să alerge cu mereu aceeaşi viteză şi mereu acelaşipas. Căci şi pentru cei cu viaţă scurtă, şi pentru cei cu viaţă lungă fiece zitrece Într-un ritm neschimbător. [ . . .
] În drum spre moarte, omul care-şi
ia mai mult timp [care trăieşte mai mult] nu călătoreşte mai încet, cutoate că străbate o bucată de drum mai întinsă. 113
n3. De civitate Dei, XIII, ro.
IJO IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
Interschimbab ilitatea începutulu i şi s fâr ş itulu i v ieţii perm ite ca viaţa însăş i să apară a fi n im ic ma i mult decât un simplu interva l golit de or ice semn ificaţie calitativă . Existenţa în sine î ş i p ierde înţelesul autonom, care nu poate fi decât înt indere în timp . Odată
ce adoptăm perspectiva d in care nu ma i pr iv im v iaţa ca fi ind „înainte de moarte", ci ca fi ind „după m oarte", moartea uniformizează, devalor izând-o, v iaţa ca a,tare.
2. Caritas şi cupiditas
[A:0333 14] Am văzut deja că întoarcerea la Creator este definiţia structurală originară a fiinţei creaturii. Şi totuşi, întoarcerea nu e o problemă până când conştiinţa morţii nu-i relevă omului această
