de bunăvoie în stăpânirea obişnuinţei"27• Necontenit, obişnuinţa face ca păca tul să se îns tăpânească asupra vieţii. Cum omul este din lume, obişnuinţa l-a da t deja lumii. Cu al te cuvin te, prin obişnuinţă omul a ceda t deja ispi tei de a transforma lumea în tr-o lume de finită de cei ce-o iubesc . Obişnuinţa este deci acea „a doua na tură", de care omul se poa te îndepăr ta numai dacă-şi aduce amin te de adevărata lui obârşie.28 Prin obişnuinţă, concupiscenţa caută permanen t să facă uita tă aceas tă obârşie auten tică, insis tând că omul es te „din lume" şi transformând, a şadar, lumea însăşi în obârşie. As tfel, na tura proprie a omului îl ademeneşte în slujba
,,lucrurilor făcute", în loc să-l pună-n slujba Făcă torului lor.29 Turnura spre propria noastră obârşie e lega tă de moarte, al cărei rol e să ne ara te vremelnicia. Obişnuinţa se opune aces tei perspective a vremelniciei şi a morţii, de care se teme la fel de mul t ca de moar tea în sine.30 Împiedicându -ne s-avem sub ochi [A:0333 21]
moartea şi trăgându-ne -n jos în lume, obişnuinţa ne duce şi mai hotărâ t spre moar te.
Actualizarea întoarcerii prin caritas este o alegere lega tă de liberul-arbi tru. Prin aces t ac t de voinţă, omul voieş te to toda tă propriu-i izvor (obârsie),
,
care e limi ta ul timă a trecu tului si viitorului .
,
Pen tru el, trecu tul şi vii torul coincid prin referinţa la veşnicie.
Obişnuinţa opune trecu tul şi viitorul, făcându-l pe om să adere la „înainte"-le greşi t, oda tă ce l -a ales . Obişnuinţa e e ternul ieri şi nu are viitor. Mâine-le ei este identic cu azi-ul. La temelia aces tei uni formizări a existenţei temporale, vremelnice, se află frica de 27. Confesiuni, VIII, 5, 12 [ ed. rom. cit., p. 357 (n. tr.)] .
28. De musica, VI, 19: ,,Nu degeaba obişnuinţa e numită a doua natură,un soi de natură co nfecţio nată".
29. Sermones in epistolam Johannis primam, II, n: ,,Dar vai de ti ne dacă
iubeşti lucrurile fa.cute şi ui ţi de Făcătorul lor".
30. Confesiuni, VIII, 7, 18: ,,Nu-i mai rămăsese decât un zbucium tăcutşi sufletul meu se înfricoşa ca de moarte că era târât de acea vâltoare a obişnui nţei pri n care se mistuia spre moarte" [ed. rom. cit., p. 367, cu câtevamodificări (n. tr.)] .
140 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
viitorul cel ma i îndepărtat, frica de moarte. Moartea năru ie existenţa pe care omul şi-a clăd it-o după propria vo inţă . Ca l imită
ultimă a v iitorulu i, moartea este, totodată, l im ita ult imă a puter ii vieţii asupra ei înseşi. Odată ce via ţa omenească s-a întors spre lume şi odată ce ş i-a tăgădu it propria cond iţie creată , a şa cum a hotă rât-o Dumnezeu, se alipeşte de obişnu inţă. Obişnu in ţa poate justifica numai faptul de a fi iubit cândva lumea. Obişnuinţa o cultează
primejdiile inerente aceste i trecute turnuri spre lume, căci ea contravine sensului creatur ii ca atare. Moartea este o pr imejdie doar când dependenţa omului faţă de propriu-i izvor (obârşie) n-a fost scoasă
la iveală. Rolul morţ ii e să s coată la iveală a ceastă dependen ţă.
Pr in faptul că obişnu in ţa aderă la ,,Îna inte"-le greşit al lum ii, ea ar face nep ier itoare v iaţa însă şi, o via ţă care cedează în faţa lumii a ceste ia şi a cara cterului e i nepier itor ca şi cum ar fi ante cede ntul ei. Pr in obişnuinţă , via ţa aparţine Întotdeauna numai a celui lucru pe care cândva l-a ales ; s-a ataşat de propriu-i tre cut , care e tocma i pă catul său.31 Aceste i leg i a pă catulu i, totu şi, i se opune faptul [A:033322] că pă catul apare d in insistenţa asupra voinţe i noastre propr ii. August in susţ ine că ,,în cl ina ţia omen irii de a-şi preţu i pă catele nu se datorează at ât pat im ii în s ine, cât ob işnu inte, i"32. Înclinat i' a spre păcat apare mai mult din obisnu
, intă
)
de cât din pat ima în sine , fi ind că lumea pe care a fondat-o omul pr in co ncup is cen ţă se consol idează pr in ob işnu inţă. Creatura, căutându-şi fi inţa propr ie, caută siguranţă pentru existenţa sa, iar obişnu in ţa, o cult ând l imita ult imă a existen ţe i înse şi ş i făcând az i-ul şi mâine-le la fel cu ier i-ul, o determ ină să adere la tre cutul greşit şi, ast fel, î i dă felul gre şit de siguranţă .33 A ceastă în cl inaţ ie în sine v ine d in faptu l că v iaţa este „după lume". Pusă faţă-n faţă
cu propria-i obâr şie, care e l imita ultimă a propriulu i său tre cut, 31. Contra Iulianum (opus imperfectum), IV, rn3: ,,Ca pri n puterea obişnui nţei lucrul să fie fa.cut fară voinţă".
32. De doctrina christiana, III, IO, 15.
33. Sermones in epistolam Johannis primam, I, 7.
CREATOR ŞI CREATURĂ 141
omenirea tinde să adopte „înainte "-le greşit, trecutul greşit - greşit fiindcă nu este „de unde "-le existenţe i sale . Tocma i aderând mereu la trec ut, obisn
J
uinta
'
dovedeste
'
păcătosen
J
ia or ig inară a voint e, i
om ului, căci n umai voin ţa aceasta a statornicit obişn uinţa dre pt un re fugi u unde moartea n u-i aminteşte om ului de dependenţa vie ţii omeneşti create. 34
Împotriva siguranţei obişnuinţei, legea face apel la conştiinţă.35
Conştiinţa este „de la Dumneze u" şi are rolul să tr imită spre Creator mai degrabă decât spre creatură. 36 De vreme ce e de la Dumneze u, conşti inţa ne permite să ne referim înapoi direct la Creator.
Por unca legii, , Să n u râvne şt i", îi cere om ului să se desprindă de toate lucr urile create - de lume, în sens ul cel ma i larg. Conc upiscen ţa implică lumea obişn uită, fa.c ută de om, deven ită indepe n:dentă faţă de Creator. În lumea omenească fondată de o m, ind iv id ul nu se mai află într-o rela ţie izolată cu propriul lui „de unde "; [A:0333 23] ci trăie şte, ma i degrabă, într-o lume pe care a creat-o împre ună c u al ţi oameni . Nu mai a ude ce este e l de la conştiinţă, care e de la Dumneze u, ci din „g ura alt uia " (aliena lingua).37 Individ ul s-a transformat într- un loc uitor al lumii acesteia, un ul care n u mai e doar de la Dumneze u, ci datorează cee a ce este lumii acesteia, la fondarea căreia a fost părta ş. Această
