În acest proces omu l trăieşte haru l.
D upă cum Dumnezeu e Creatorul ruturor naturilor, tot la fel El este şidătătorul tuturor puterilor, chiar dacă nu şi facătorul tuturor alegerilor.
Aşadar, voinţele noastre pot face într-atât de mult, pe cât a voit Dumnezeu ca ele să poată face. 55
Această putere e dată numai voinţei , întocmai cum Fiinţa de la care purce dem se a flă în a fara noastră.56 Cu toate că porunca de a ne întoarce la Fiinţă ca la obârşia noastră e înscrisă în noi sub forma conştiinţei , darul puterii (putinţei) de a face asta , care e harul divin, vine din afara noastră. Am definit acest „în afara noastră "
al Fiinţei care ne face să fim ceea ce suntem drept dublu l „înainte "
al veşniciei. Chiar dacă legea e de la Dumnezeu , ea se a flă şi înlăuntrul nostru , drept porunca inerentă existenţei noastre. Legea scoate la iveal ă incapacitatea omului şi îl re direcţionează spre Creator. Această nouă direcţie dezvăluie păcătoşenia omului, [A:033328]
inconturnabi lă şi întipărită în cel care este „ din lume" şi care , pe cei ce credeau că fac dreptate prin propriile puteri". V. şi Commentarii in epistulam Pauli apostoli ad Galatas, 26: ,,Când cunoşti că eşti mai grav bolnav îţi doreşti mai tare un doctor".
54. Commentarii in epistulam Pauli apostoli ad Galatas, 24: ,,Pentru că
doar cei smeriţi pot primi harul caritas-ului, iar rară acest har nimeni nu poateîmplini poruncile Legii. Omul e adus la smerenie prin păcat, ca să caute harul".
55. De civitate Dei, V, 9.
56. Ibid., V, IO.
148 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
astfel, a ales deja „înainte"-le greşit, prin obişnuinţă. Descoperireapăcătoşeniei nu e inerentă calităţii de a fi creatură a lui Dumnezeuşi întoarcerii ce decurge din ea. Dimpotrivă, această descoperireîl subordonează pe om lui Dumnezeu, de data asta în calitate depăcătos. Această confruntare păcătoasă cu Dumnezeu corespundefaptului de a fi în prezenţa (în faţa) lui Dumnezeu. Întoarcereala „Cel ce era înaintea tuturor lucrurilor" se preschimbă în coramDeo în clipa-n care a fost scoasă la iveală incapacitatea omului dea îndeplini cerinţa inconturnabilă inerentă lui.57 Iar această incapacitate în prezenţa (în faţa) lui Dumnezeu rezidă în simplul faptal legii, care cere şi porunceşte în calitate de lege. Prăpastia dintrevoinţă şi putere (putinţă) corespunde ezitării înt_re „a voi" şi „a nuvoi" (partim v elle, partim noll e).58 Cea care porunceşte prin legee conştiinţa, iar conştiinţa e în acelaşi timp voinţa noastră.59 Dacă
voinţa ar fi deplină, n-ar mai avea nevoie să poruncească.
Căci voinţa porunceşte să existe o voinţă, şi ca aceasta să fie ea însăşi, şinu o altă voinţă. Dar voinţa nu dă deplin porunca, şi prin urmare ceeace porunceşte nu e împlinit. Căci dacă voin ţa ar fi deplină, nu şi-ar maiporunci sieşi să fie; ea ar fi deja. A voi pe j umătate să faci un lucru şi pej umătate a nu voi să-l faci nu este, aşadar, monstruos, ci este mai degrabă
o b oală a spiritului, căci spiritul nu se înalţă în întregime pe culmileunde-l ridică adevărul, fiindcă este tras în j os de povara obişnuinţei.60
Această discrepanţă dinlăuntrul voinţei înseşi, cauzată de obişnuinţă,ne permite să înţelegem legea atât drept o poruncă din afară, cât şi57. Putem vedea asta la Augustin. Textul Sepruaginrei (traducerea Vechiului Testament din ebraică în greacă) arară că prezenţa divină şi autoritateamereu prezentă a lui Dumnezeu pot exista deja în condiţia umană, pe careAugustin o caracterizează drept „a fi supus Legii".
58. Confesiuni, VIII, 9, 21.
59. De civitate Dei, XN, 6: ,,Voinp se găseşte în roate aceste afecte; elenu sunt altceva decât înclinaţiile voinţei".
60. Confesiuni, VIII, 9, 21 [ed. rom. cit., p. 371, cu modificări (n. tr.)].
CREATOR ŞI CREATURĂ 149
drept incapacitatea voinţei de a se con forma legii . 61 Voinţa nu e suficientă. 62
Scoţând la iveală o păcătoşenie pe care n-o poate înlătura , legea împlineşte reînnoita turnură spre Creator . 63 Această turnură
nu mai este [A:0333 29] o simplă raportare la Dumnezeu, ci o rug ă
nemijlocită pentru ajutorul lui. Rolul lui Dumnezeu se schimbă : din Creato r devine un dăruitor şi ajutător . Ajutorul lui Dumnezeu este harul , iar acesta poate fi dobândit şi primit numai de cel ce a fost adus la smerenie (humiliatus) , adică de cel ce a recunoscut păcăto şenia propriei sale incapacităţi şi inferiorităţi faţă de poruncă . 64 Harul e reînnoita primire (acceptare) de către Dumnezeu a creaturii pe care a făcut-o şi corespunde rugii de ajutor prin re înnoita turnură spre Dumnezeu . Această primire este iubirea prin care Dumnezeu recunoa şte creatura , şi e a echivalează cu o nouă creaţie . 65 Este o iubire (dile ctio) pe care numai cei smeriţi [A :0333 29] o pot cunoaşte şi primi . Prin această iubire are loc împăcarea cu .Dumnezeu, care e mereu o împăcare cu cerinţa venită de la Dumnezeu inerentă creaturii. 66 Omul e creat 61. lbid., X, 40, 65: ,,Atât de mare e povara obişnuinţei! Aici mă afl u, cu toate că n-aş vrea să mă aflu; acolo aş vrea să fiu, însă nu mi-e cu putinţă.
Astfel, sune în ambele feluri nefericit" [v. şi tr. din ed. rom. cit., p. 527 (n. tr.)].
62. Epistulae, 177, 5.
63. Expositio quarumdam propositionum ex Epistola ad Romanos, 37=
,,Legea e bună; însă fără har ea arată doar că nu poare înlătura păcatele".
64. Epistulae, 217, 12: ,,Aşadar, harul lui D umnezeu nu se găseşte înnatura liberului-arbitru, sau în lege, sau în învăţătură, cum susţine în modfals erezia pelagiană, ci se acordă unor acte de si ne stătătoare ale voinţei".
65. Enchiridion, 31: ,,Vom fi făcuţi cu adevărat liberi atunci când Dumnezeu ne pl ămădeşte, adică ne dă chip şi ne creează din nou, nu ca oameni(căci asta a făcut deja), ci ca oameni b uni, iar asta face acum harul Său,pentru ca noi să putem fi o nouă creaţie î n Hristos".
66. ln Johannis evangelium tractatus, CX, 6: ,,Am fo st împăcaţi cu Celce ne iubea deja, dar căruia îi eram vrăjmaşi din pricina păcatului". V. şiOCI, 1: ,,Astfel lumea împăcată va fi izbăvită de lumea aflată în vrăjmăşie".
150 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
din nou pr in faptul că e izbăvi t de păcă to şe nia lui şi , as tfel , de a-fi-din-lume. 67
Ch iar dacă izbăvirea îi î ngădu ie di n pl in omulu i să î nţeleagă
din nou lumea ca pe u n pus tiu , omul nu se mai ră tăceş te acum în acest pus tiu. El poa te trăi î n lume , fii ndcă pri n caritas are acum acel „de unde", a şadar şi se nsul vieţ ii aces te ia. 68 Ceea ce î nseam nă
că pr in lege Dumnezeu se ara tă de la depăr tare , iar pr in har , de aproape . 69 Aceas tă apropiere es te se nsul vieţi i pămâ nte ş ti a lui Hris tos şi al î ntrupării Lui. As tfel , caritas împl ineşte „te ndi nţa spre a fi", î n vreme ce cupiditas împl ineşte „aprop ierea de nea nt".
Totuşi, această apropiere depinde de a nter ioara aplecare a lu i Dumnezeu î nsu şi spre crea tură , care e crea tă di n nou (nova creatura) ca u na ce a fost împăca tă cu Dumne zeu şi totoda tă cu propr ia-i cond iţie creată. Omul , creatura care e , s-a lepăda t de sine. Acum crea tura es te numa i obiec tul iubir ii lu i Dum nezeu , [A:033330] , care se î ntinde asupra lui î n cal itate de crea tură , dar nu se î ntinde asupra a ceea ce ar pu tea el să fie pe co nt propriu. Omul pe cont propr iu es te Î nto tdeau na păcă tos în preze nţa ( î n faţa) lu i Dumnezeu , fie că a că zu t î n concupiscenţă , fie că a î ncercat să-şi î nvingă
prin pro pria voinţă natura de crea rură pornind î n căutarea izvorului său. Î n ambele cazuri Crea torul a fos t da t u itării comple t, î n pr imul caz î n favoarea l umii, iar î n al doilea , î n favoarea independenţei posibile a omului. Pri n această i ndepe nde nţă , sau mâ ndr ie , omul 67. Ibid., CVIII, 1: ,,Aceasta le-a fost conferit prin naşterea din nou; căci prin naşterea cea de la natură e i erau din lume". V. şi CXI, 1: ,,Astfel lumea va fi izbăvită de lume".
68. Sermones in epistolam Johannis primam, VII, 1: ,,Ş i astfel, dacă nuvrei să mori de sete în această pustietate, bea caritas".
