69. Sermones, 171, 3: ,,Deşi Cel nemuritor şi drept era atât de departe denoi, căci noi suntem muritori şi păcătoşi, El a cob orât la noi pentru ca Celce era foarte departe să poată aj unge foarte apropiat de noi. [ . .. ] Pentru caEl să aj ungă foarte apropiat, a luat as upra lui pedeapsa noastră, dar nu şivina noastră".
CREATOR ŞI CREATURĂ 151
pierde tocmai şansa actualizării . El uită acel „de unde" în favoare a lui însuşi .70 ,,Aşadar mândria a împiedicat întoarcerea sufletului ."71
Înţelegerea şi alegerea harului divin se produc prin ca ritas.
Corespunzând necesităţii de a ne re feri înapoi , ca ritas se de fineşte şi ca „a iubi înapoi" ( redama re). Numai prin această întoarcere a iubirii poate omul să se re fere înapoi astfel încât să ajungă l a ade vărul existenţei sale (,,în ălţat de adevăr , împovărat de obişnuinţă").
Numai ca ritas îi îngăduie să împline ască legea primind ajutor ul Creatorului , ,,dătătorul tuturor puterilor", căci numai primind harul lui Dumnezeu ne lepădăm cu adevărat de lume. Augustin aminteşte cuvintele din Epistola întâi către corinteni a lui Pavel (1, 27-28): ,,Şi Tu ai ales cele de rând ale acestei lumi şi cele vrednice de dispreţ , şi pe cele ce nu sunt , ca şi cum ar fi , pentr u ca astfel să le nimiceşti pe cele ce sunt"72. Numai prin aţegere a lui Dumnezeu , care vine după - dar nu e independentă faţă de -
creaţie , lume a redevine ceea ce fusese la creaţie , iar ceea ce făcuse omul din ea este nimicit. Ca ritas împlineşte legea , fiindcă pentr u ca ritas legea nu mai este o poruncă; este harul însuşi.73 Prin iubirea 70. De civitate Dei, XIX, 25: ,,Virtuţile cu care se mândreşte spiritul, ca oferind control asupra corpului şi a pulsiunilor lui şi vizând o altă ţintă a posesiei decât D umnezeu, s unt de fapt vicii mai degrabă decât virtuţi [ . . . ]
le strică şi le sleieşte mândria".
71. Sermones, 142, 3.
72. Confesiuni, VIII, 4, 9 [ed. rom. cit., p. 351 (n. tr.)] . Chiar şi în creştinismul primar (de pildă în epistola paulină amintită), această „aducere lanimic" (nimi cire) este sin gurul temei al alegerii cel or umile şi a celordispreţuite. Ea înseamnă anihilarea, dar nu răsturnarea oricărui componamencomenesc. Această observaţie e relevantă mai ales împotriva derivaţiei psihologice pornind de la resentiment concepute de Nietzsche (oricât de valabilă
se poate să fi fost aceasta în fiecare caz individual). O bservaţia e relevantă,de asemenea, în opoziţie cu teoria lui S cheler care spune că nobleţea înclină
spre j osnicie (cele nobile înclină spre cele i gnobile). (V. ,,Das Ressentimentin Aufbau cler M oralen", în Gesammelte Aufiatze und Vortriige, vol. 2).
73. Diversae quaestiones ad Simplicianum, 17: ,,Aşadar Legea este poruncă
pentru cei ce se tem şi har pentru cei ce iubesc".
152 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
de Dumnezeu , care e noua turnură spre El, legea a-ncetat s ă mai fie exigent ă şi de temut. [A:033331] Lumea a devenit un pustiu, iar cupiditatea nu mai are sens. Aceast ă primire iubitoare împacă
creatura cu Creatorul său. Omul s-a întors la Dumnezeu p ărăsind lumea; el a lep ădat lumea , precum şi pe sine însuşi, de vreme ce este din lume. Prin această lepădare de sine omul ajunge la adevărul şi în ţelesu l autent ic al condiţiei sale create.
Când omul trăieşte după sine însuşi, adică după căile omeneşti, şi nu după voia lui Dumnezeu, atunci cu siguranţă trăieşte după minciună.
Omul însuşi, desigur, nu e o minciună, căci Dumnezeu, care e Făcătorul şi Creatorul lui, n-ar putea fi făcătorul şi creatorul unei minciuni. Dimpotrivă, omul a fost în aşa fel statornicit în adevăr, încât a fost menit să
trăiască nu după sine însuşi, ci după Cel ce l-a fa.cut, adică a fost menit să facă voia lui Dumnezeu mai degrabă decât voia sa. Minciună e să nu trăieşti aşa cum a fost omul creat să trăiască.74
Această lep ădare de sine se poate împlini doar prin ca ritas, pentru că nimic altceva nu o fer ă un motiv de sacri ficiu . Numai prin iubire poate omul s ă renunţe la voia proprie , iar aceast ă renun ţare născut ă din iubire este condi ţia prealabil ă pentru a alege harul .
De aceea, prin compara ţie cu „voin ţa pe care natura a s ădit-o în noi" , iubirea este „voin ţa mai puternică".75 Prin lepădarea de sine , omul se poart ă cu sine însuşi „asemenea lui Dumnezeu". El se iubeşte pe sine aşa cum îl iubeşte Dumnezeu, urând tot ce a fa.cut prin sine însu şi şi iubindu-se pe sine însu şi numai fiindc ă este creaţia lui Dumnezeu . În el însuşi iubeşte numai bun ătatea lui Dumnezeu, Creatorul.76 Omul se urăşte pe sine în m ăsura-n care liberul-arbitru îi permite s ă confere calităţii sale de a-fi -din-lume o semni fica ţie de sine st ăt ătoare :
7 4. De civitate Dei, XIV, 4.
75. De Trinitate, XV, 21, 41.
76. In Johannis evangelium tractatus, LXXXVII, 4.
CREATOR ŞI CREATURĂ 153
Căci ne ura pentru că eram aşa cum El nu ne fa.cuse; şi pentru că nelegiuirea noastră nu mistuise lucrarea Lui în toate părfile. Ş tia cum să
urască în fiecare [A:033332] dintre noi ceea ce fa.cuserăm noi şi deopotrivă
să iubească ceea ce fa.cuse El însuşi.77
77. Ibid., ex, 6.
154 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
3. Iubirea de aproapele
[A:033340] În viz iunea lu i Augustin, lepădarea de sine se manifestă
pr in at itud inea omului faţă de lume. Omul iubeşte lumea ca crea
ţie a lu i Dumnezeu; în lume creatura iubeşte lumea a şa cum o iubeşte Dumnezeu. Aceasta e împlinirea une i lepădăr i de sine în urma căre ia, în acela ş i t imp, fiecare d intre noi ne recăpătăm însemnătatea ce ne-a fost dată de Dumnezeu. Această împl in ire este iubirea de aproapele . 1 Vom încerca acum să vedem cum e înţeles
,,aproapele" în această iubire care înseamnă atât un dar de la Dumnezeu , cât şi lepădare de sine .
I. Nu putem nega, desigur, afirmaţiile lui Karl H oll (din „Augustinsinnere Enrwicklung", Preussische Akademie der Wissenschaften [1928], p. 47)potrivit cărora „ acest mic rezumat confirmă, pentru-nceput, că influenţaSfântului P avel nu s-a manifestat în profunzime asupra lui Au gustin. N-aafectat structura de bază eudemonistă a eticii sale şi nici, în cadrul întregiidiscuţii despre caritas, orientarea tuturor demersurilor asupra sinelui". H ollsusţine că „asta se datorează faptului că Augustin ştie cum să înţeleagă poruncile din Predica de pe Munte pornind numai de la latura lor negativă.
Esenţa cea mai adâncă a iubirii de aproapele, înţelesul ei ca voinţă de comuniune prin sacrificiu de sine, i�a rămas ascunsă" (ibid., p. 29). Totuşi, sepoate arăta că până şi în cazul S fântului Pavel (chiar dacă nu în cuvintelelui Isus însuşi) iubirea de aproapele este puternic legară de individ, aşadarcă întrebarea fundamentală pentru înţelegerea iubirii de aproapele poruncitede Isus este următoarea: O dată ce am fo st răpit de Dumnezeu şi despărţitde lume, cum mai pot trăi în continuare în lume?
CREATOR ŞI CREATURĂ 155
Iubirea de aproapele e at itud inea omulu i faţă de seamănul să u ce izvoră şte d in caritas. Ea presupune două relaţ ii de bază : ma i întâ i, o persoană trebuie să-ş i iubească aproapele aşa cum o face Dumnezeu (sicut Deus); apoi, acea persoană trebu ie să-şi iubească
