Şi totuşi, lepădarea celeilalte persoane nu e capătul proces ului de căutare în urmă; ci, dimpotrivă, e începutul. Această lepădare are drept scop să dea imboldul pentru lepădarea de sine . În plus, fiinţa originară a aproapelui e scoasă la iveală prin acea lepădare ce constituie înţelegerea fiinţei lui . Aşadar, iubirea de aproapele este împlinirea concretă a referirii înapoi dincolo de lume şi, astfel, îl împinge pe celălalt în a fara lumii pe care el o socoteşte rostul fi intei sale . În conformitate cu întelesul lui „a fi" ca „a fi pentru tot-
'
,
deauna", iubirea de aproapele nu înseamnă a-l iubi pe celălalt în finitudinea lui, ci a iubi ceea ce este veşnic în el, propriul lui „de unde". 11 „ Dacă îţi fac plăcere sufletele, întru Domnul să le iubeşti, căci şi ele sunt schimbătoare şi nu-şi găsesc statornicia decât atunci când se alipesc de El; altfel, ele trec şi pier . " 12 În această statornicire se află sensul originar a ceea ce iubim. Cel ce iubeşte ajunge dincolo de cel iubit, la Dumnezeu, singurul în c are existenţa şi iubirea sa î şi găsesc sensul . Moartea n-are nici un sens pentru iubirea de aproapele, fiindcă, luându-l de pe lume pe aproapele meu, moartea nu face decât ceea ce a împlinit deja iubirea; adică iubesc în el fiinţa care trăie şte în el ca izvor al lui. Moartea e irelevantă pentru această iubire, fiindcă orice om pe care-l iubi m nu-i decât un prilej de a-l iubi pe Dumnezeu . Acela şi izvor e iubit în orice fiinţă
omenească . Nici un individ nu-nseamnă nimic prin comparaţie 11. Confesiuni, IV, 4, 7-9, 14.
12. lbid., IV, 12, 18 [ed. rom. cit., p. 179 (n. tr.)].
160 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
cu acest izvor identic al tuturor. Creştinul poate astfel s ă-i iubească
pe toţi oamen ii, pentru că fiecare d in e i este doar un pr ilej, iar acest pr ilej poate fi or ic ine. Iubirea îş i dovedeşte puterea tocmai socotindu- i chiar şi pe duşman, şi pe p ăc ătos [A:033345] simple pr ilejur i pentru iubire. Nu atât aproapele e iub it pr in aceast ă
iubire de aproapele - cât iub irea în sin e. 13 Aşadar, însemnătatea aproapelu i în cal itate de aproapele (descr is ă mai îna inte ca d iscrepanţă) e dep ăşit ă, ş i ind iv idul e l ăsat în izolare.
13. Sermones in epistolam Johannis primam, IX, IO: ,,Poate cineva să-l iubească pe fratele său, şi să nu iubească Iubirea? Cu necesitate, iubeşte Iubirea.
[ ... ] Iubind I ubirea, îl iubeşte pe Dumnezeu". V. şi De civitate Dei, XI, 27.
CREATOR ŞI CREATURĂ 161
PAR TEA A TREIA
VIATA SOCIALĂ
[A:033348] Pornind de la fapt ul că în l umea aceasta caritas creştină
se leagă de iubirea de D umneze u, am urmat do uă că i difer ite din gândirea l ui Aug ust in care a u arătat că legăt ur ile om ul ui cu D umneze u diferă de la un caz la celălalt. Rez ultat ul negat iv a fost acela că iub irea de aproapele în a devărata sa însemnătate a rămas de ne înteles.
,
În conform itate c u por unca tra dit iona
'
lă , iub irea de
aproapele se leagă de iubirea l ui D umneze u, prec um ş i de a-l iubi pe aproapele „ca pe t ine îns uţi". Or i de câte or i A ugustin vorbeşte despre iubirea de aproapele, se referă expl icit cu precă dere la s in tagma „ca pe t ine îns uţ i". Astfel, prin întoarcerea din veşnic ie , uitarea de sine spec ifică dor inţe i i-ar îngă dui om ul ui să-l va dă pe aproapele să u, prec um şi pe s ine îns uşi complet de la distanţă , de vreme ce or ice relaţ ie ce exista in iţial a fost dată uităr ii o dată c u sinele. În lepă darea de s ine pres upusă de refer irea înapo i, pr in care creat ura îşi găseşte unicul sens în izolarea absol ută ce constit uie început ul lepă dăr ii de sine , aproapele a treb uit lepă dat o dată cu sinele. Rămâne valab ilă întrebarea: de ce, în c iuda repetatelor discrepanţe , iubirea de aproapele joacă un rol atât de însemnat chiar ş i în aceste contexte atât de stră ine in iţ ial din opera l ui Aug ust in ? Nu c umva există , poate, un alt context empir ic , de sor ginte difer ită, care i-ar confer i aproapel ui o însemnătate aparte , aparent n ulă teoret ic din motivele am int ite ma i îna inte, însă c u un impact de facto as upra l ui A ugustin , pr in care s-ar p utea expl ica preocuparea sa pentr u acest aspect al tra diţie i cre ştine ?
VIAŢA SOCIALĂ 163
Refer indu-se [A:033349] la ce i d intâ i d isc ipol i ai lu i Hr istos, Augustin scr ie : ,,Ace ia au văzut; no i n -am văzut, şi totuş i sunte m confraţii lor, fiindcă avem în comun cu e i cred inţa"1• Adevărata în frăţ ire şi comun iune se spr ij ină pe cred inţa comună . A şadar, pornind de la această observaţie putem de fini comunitatea (societatea) cred inc io ş ilor pr in două trăsături d ist inct ive . În pr imul rând, cum comunitatea cred incioşilor se înteme iază pe ceea ce în pr incip iu nu este mundan, ea înseamnă o comuniune cu ce ilalţi ce-şi are teme iul nu într-o realitate preexistentă în lume, ci într-o anumită posibilitate. În al doilea rând , pentru că această posibilitate e cea ma i radicală d intre toate pos ibilităţ ile existenţe i umane , comunitatea (comun iunea) de credinţă care se realizează pr in iubirea rec iprocă cere ş i necesită un răspuns depl in de la fiecare persoan ă
în parte. Spre deosebire de toate comunităţ ile lumeşt i, care întotdeauna aleg o singură de fin iţie a fi inţe i în raport cu care o comu n itate e o comun itate, comunitatea de cred inţă cere omul întreg , după cum ş i Dumnezeu îl cere.2 Aşadar, cred inţa despre care se spune că „ fiecare şi-o are pe a sa" este, în acelaşi timp , într -un chip atât de rad ical cred inţa comună , încât or ice seamăn e pr iv it doar d in perspect iva potenţ iale i cred inţe care l-ar trans forma într-un confrate de cred inţă. 3 Totodată (a şa cum am arătat în cap itolul 2
al părţ ii a doua), această cred inţă e înţeleasă drept ultima şi cea ma i rad icală pos ib il itate a fi inţe i umane.
Însă am văzut că tocma i credinţa aceasta îl va împinge pe individ în izolare faţă de semenii să i în prezenţa d iv in ităţ ii. Chiar dacă toţ i cred la fel, acest acord este irelevant pentru fi inţa ind ividului ( ,,fiecare şi-o are pe a sa") . S impla asemănare cu Dumnezeul în care cred toţi încă nu presupune şi o comun itate (comun iune) I. Sermones in epistolam Johannis primam, I, 3.
2. Sermones, 34, 7: ,,Cel ce te-a fa.cut te cere pe tine întreg".
3. De Trinitate, XIII, 2, 5= ,,Aşadar credi nţa aceasta este comună tuturor
[ . . . ] după cum despre înfăţişarea omenească se spune că e comună tuturor, căciîn felul acesta se spune că, totuşi, fiecare îşi are, desigur, propria înfaţişare".
164 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
a celor credincioşi. Cum se transformă simpla armonie dintre credincioşi într-o credinţă comună , adică într-o comunitate (comuniune) de credinţă care-i priveşte pe toţi oamenii, chiar şi [A:03350]
pe necredincioşi, drept fraţi, de vreme ce orice om e aproapele meu ?
Numai punând întrebarea în ac est fel obţinem terenul comun de experienţă pe care comunitatea creştină devine hotărâtoare pentru fiecare credincios în parte. Şi întrebăm mai departe : de unde provi ne acest teren comun de experienţă care nu mai poate fi urmărit prin dialectica lăuntrică a credinţei ?
Atât dorirea , cât şi referirea înapoi sunt simple tipuri de conduită şi alegeri ale unei posibilităţi omeneşti a cărei împlinire depinde numai de harul divin. Aici , în sc himb , credinţa ca credinţă
se leagă de un anume fapt istoric concret . Ceea ce-l face pe aproapele meu să apară cu importanţa cerută pentru porunca iubirii nu e faptul că „am devenit pentru mine însumi o întrebare "4• Ci este mai degrabă o realitate preexistentă din punct de vedere istoric, angajantă ca atare chiar şi pentru moartea răscumpărătoare a lui Hristos şi esenţială pentru transformarea ei într-o realitate similară. Aşadar, deocamdată diferenţa de perspectivă e evidentă pornind de la două concepte posibile de credinţă. În cel dintâi, credinţa este felul individului de a aborda întrebarea privitoare la fiinţa proprie. În cel de-al doilea , credinţa se leagă de facrualitatea istoriei şi de trecutul ca atare .
Moartea răscumpărătoare a lui Hristos n-a răscumpărat un individ anume , ci lumea întreagă (mundus) , înţeleasă drept lumea facută de om. Chiar dacă credinţa l-ar putea izola pe individ, obiectul credinţei (răscumpărarea de către Hristos) a intrat într-o lume dată şi , astfel , într -o comunitate dată . Credinţa îl scoate pe om în afara lumi i, adică în afara unei anumite comunităţi formate din oameni - civitas te rrena. Această cetate terestră este întotdeauna deopotrivă o societate , adică un organism social ce se defineşte prin traiul oamenilor unii cu alţii şi unii pentru alţii, şi nu doar 4. Confesiuni, X, 33, 50.
VIAŢA SOCIALĂ 165
