27. De civitate Dei, I, 9: ,,Amândoi sunt năpăstui fi, nu pentru că amândoiduc o viaţă rea, ci pentru că amândoi duc o viaţă pământească; Într-adevăr,nu în aceeaşi măsură, însă amândoi laolaltă".
VIAŢA SOCIALĂ 173
este cu adevărat i zbăvită de a ceastă parti cipare, care-şi are temei ul în obârşia comună. Însă i zbăvirea are loc fară ni ci un merit din partea vreunui individ; toţi sunt izbăviţi laolaltă, d upă cum toţi au fost găsiţi laolaltă în a ceeaşi sit uaţie. Această situaţie egală devine prima oară limpede şi transparentă pentru oameni odată cu izbăvirea. Manifestarea egalităţii în noua lor situaţie de a fi fost izbăviţi este exa ct cunoaşterea tre cutului lor pă cătos. Eg alitatea înaintea (în faţa) lui D umnezeu corespunde situării a ctuale în păcat şi are la bază a celaşi trecut păcătos , chiar şi înlăuntrul vieţilor a şezate statorni c în Hristos.
Tre cutul păcătos a statorni cit cetatea terestră şi a fa.cut ca lumea să fie sălaşul interdependenţei omene şti. A fi a casă în l ume e o evidenţă. A fi un străin în lume e pentru creştin numai o posibilitate, căci fires cul e să fii a casă în lume. 28 A şadar , tre cut ul pă cătos eşte comun tuturor , şi nimi c alt ceva n-ar putea să consolideze viaţa socială într-o comunitate. 29 Totuşi, tre cut ul nu e pur şi simplu şters, cum părea . Ci mai degrabă este obligaţia supremă, fiindcă
este pă cătoşenie tre cută. Nu rămâne pur tre cut , ci este trăit di n nou şi reinterpretat din perspe ctiva noii situaţii a omului i zbăvi t.
Numai prin a ceastă reinterpretare tre cut ul preexistent poate continua de sine stătător , pe lângă [A:033358] nou trăita fiinţă. Astfel , aproapele îşi capătă însemnătatea spe cifică numai de la a ceast ă
preexistenţă. Aproapele este permanent ul memento al propri ului nostru pă cat, care nu în cetează să fie pă cat fiind că harul divi n 1:--a trans format într-un lu cru din tre cut. Aproapele este u n aver tisment viu al mândriei, pentru că nu e ni ciodată văzut a şa cu m se-ntâmplă să fie el în lume (vezi partea întâi, capitolul 3 , şi parte a 28. Ibid., X>/, r: ,,Cel dintâi om născut era un cetăţean al lumii acesteia, şi abia mai târziu a venit acela care era străin în cetatea terestră. [ . . . ] Asta nu înseamnă că oricine este rău va aj un ge bun, ci că nimeni nu aj unge bun dacă n-a fo st cândva rău".
29. Ibid., X>/, r: ,,După cum spun Scripturile, Cain a întemeiat o cetate,în vreme ce Abel, ca şi cum ar fi fost doar un pelerin pe pământ, n-a întemeiatuna".
174
IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
a doua, capitolul 3) .30 El apare fie drept cineva în care Dumnezeu şi-a lucrat deja harul şi care, de aceea, este pentru n oi un prilej nu doar să iubim, ci şi să aducem cinstire harului ; fie apare drept cineva care încă este împ otm olit în păcat şi care, de aceea, nu e decât ceea ce creştinul era şi încă ar mai fi. fară harul lui Dumnezeu .
În cel de-al d oilea caz, apr oapele este un semn al pr opriei n oastre primejdii şi de op otrivă -mement oul trecutului n ostru.31 Aşadar, departe de a fi. anulată de vestea mântuirii, egalitatea este clarificată
într-un sens precis. Caracterul explicit al egalităţii este cuprins în porunca iubirii de aproapele. M otivul pentru care trebuie să-l iubim pe apr oapele n ostru e că apr oapele este în m od fundamental egalul n ostru şi că împărtăşim cu el acela şi trecut păcătos.32 Acesta e un alt fel de a spune că d oar trecutul p oate să trans forme simpla asemănare prin credinţă în credinţă c omună (communis fides) .
În plus , nu trebuie să-l iubim pe apr oapele n ostru dat orită păcatului său, care, într-adevăr, e sursa egalităţii n oastre, ci dat orită
harului care s-a revelat prin el, precum şi prin n oi înşine (tamquam te ipsum) . Odată clarificată, egalitatea capătă un sens n ou, devine egalitate de har . Însă nu mai este aceea şi egalitate ca înainte. În vreme ce înrudirea tutur or oamenilor înainte de Hristos a fost dobândită de la Adam prin generare, acum t oţi sunt facuţi egali 30. Sermones in epistolam Johannis primam, VII, 8: ,,Astfel ar trebui să
fie creştinul, încât să nu se laude în faţa altor oameni. [ . . . ] Ş-atunci spun: omul a întrecut măsura; e lacom după mai mult decât i se cuvine şi vrea să
fie mai presus de ceilalţi oameni, el, care a fost fa.cut mai presus de sălbăticiuni; iar asta se cheamă mândrie".
31. Commentarii in epistulam Pauli apostoli ad Galatas, 56: ,,Nimic nu-l îndeamnă pe om într-atât la milă ca gândul la propria-i primejdie. [ ... ]
Pacea şi iubirea se păstrează, aşadar, gândind în inimile noastre la primejdia noastră comună". V. şi ibid., 57: ,,Iubeşte şi spune ce voieşti. Ceea ce ar putea suna a blestem nu va fi sub nici o formă blestem dacă-ţi aminteşti şi te simţi sub ameninţarea cuvântului lui Dumnezeu".
32. De disciplina christiana, 3= ,,Pornind de la aproapele tău a fost înfiinţată
o regulă pentru tine, fiindcă tu însuţi ai fost înfiinţat ca să fii egalul său".
VIAŢA SOCIALĂ 175
prin [A:033359] harul revelat al lui Dumnezeu care scoate la iveală
trecutul în egală măsură păcătos al tuturor. Aşadar , deşi doar harul o poate face vizibilă, egalitatea în sine are la bază trecutul. Nu mai faptul din trecut (ceea ce înseamnă „lumea" în sensul cel mai larg) ne permite să înţelegem egalitatea o bligatorie a tuturor oamenilor chiar şi în prezenţa (în faţa) lui Dumnezeu.
Mai există , totu şi, încă un fapt care ne arată că înstrăinarea de lume şi de dorinţele sale prin intermediul credinţei nu anuleaz ă
pur şi simplu aflarea -laolaltă a oamenilor. Şi anume faptul că acela şi trecut păcătos rămâne un factor constitutiv pentru starea de har. Drepturile trecutului se păstrează prin existenţa continuă a lumii. Vestea mântuirii a ajuns la toţi oamenii împotriva lumii , nu pur şi simplu fără ea : ,,Căci El n -ar fi biruit lumea dacă lu mea ar mai fi putut încă birui mădularele Sale" 33. Civitas te rrena ca atare este des fiinţată, dar în acela şi timp credinciosul este che mat să lupte împotriva ei . Trecutul încă lucrează prin imposi bilitatea de a se izola complet a credinciosului, care nu poate acţiona de unul singur (separatus), ci doar împreună cu alţii ori împotriva lor. Mai mult, de când Hristos însuşi a venit în lume, pentru om a fi împreună cu Hristos depinde de transformarea lumii în trupul lui Hristos, care vădeşte legătura credinciosului cu Hristos. 34 Mântuirea însă şi e făcută să depindă de mersul lumii , sau mai degra bă
de cucerirea ei. Aşadar, lumea e importantă, nu fiindcă creştinul încă trăieşte în ea , într-o oarecare măsură în mod accidental, ci în temeiul legăturii lui permanente cu trecutul şi , prin urmare , cu rudenia lui originară, legătură care constă într-o egală [A:0333 60]
părtăşie la păcatul originar şi , prin urmare, la moarte. Moartea nu e niciodată înţeleasă drept un fapt ce ţine de natură , ci drept un eveniment destinai ce porne şte de la Adam ca pedeapsă pentru 33. In Johannis evangelium tractatus, CIII, 3.
34. Sermones in epistolam Johannis primam, X, 3: ,,Prin faptul că iubeşte,el însuşi devine un mădular, şi prin i ubire aj unge parte din trupul lui Hristos,astfel încât va fi un singur H ristos care se i ubeşte pe sine însuşi".
176 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
păcat . 35 Moartea arată că trecutul n -a fost erad icat pr in mântu ire.
Finitud inea rămâne destinul nostru comun . Însă, cum moartea im prevalează pr in legea naturală, ea capătă un sens nou şi pentru cred inc ios . Ca eveniment comprehensibil, ea poate fi interpretată
în două felur i - este bună pentru ce i bun i şi rea pentru ce i ră i. 36
Aic i, lumea umană capătă însemnătatea aparte a propriulu i e i trecut . Propr iul e i tr ecut subz istă în lume, şi atât lupta împotriva lumii; cât şi preocuparea pentru ea pot fi înţelese numai pr in acest fapt de a aparţine lum ii.
Viaţa cea nouă poate fi dobând ită doar luptând împotr iva cele i vechi şi pr intr -o strădan ie neîntreruptă ce nu ia sfâr şit decât odată cu moartea . Cât tră ieşte omul în lume, e legat de ea ş i de dor inţele e i, fie că cedează lor, fie că luptă cu ele .37 Cât t imp există
lumea, există şi trecutul. Ast fel, August in scrie : ,,Întinde-ţ i iub irea
[caritas] asupra întregulu i pământ dacă-l iubeşt i pe Hr istos"38.
