182 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
caracter indirect transformă relaţia mea cu aproapele meu într-o simplă etapă de trecere către relaţia nemijlocită cu Dumnezeu însuşi. Seamănul ca atare nu mă poate salva. El mă poate salva numai fiindcă harul lui Dumnezeu lucrează prin el. Ni se porunce şte să -l iubim pe aproapele nostru, să ne iubim unii pe alţii, numai pentru că [A:033365] făcând astfel îl iubim pe Hristos. Datorită acestui caracter indirect, relaţiile sociale se desfac, transformându-se într-unele provizorii. În cetatea terestră dependenţa reciprocă
implicită era de asemenea provizorie, căci moartea îi punea capăt.
Şi totuşi, caracterul provizoriu al acestor relaţii era totodată definitiv. Nu exista veşnicie care să relativizeze acest caracter de finitiv.
În cetatea lui Dumnezeu veşnicia relativizează total aceste relaţii.
Oricât de necesară ar fi caritas, e necesară doar în lumea aceasta (in hoc saeculo) în continuarea căreia urmează veşnicia ca mântuire ultimă şi de finitivă. Când Augustin aminteşte adesea cuvintele apostolului Pavel potrivit cărora iubirea nu cad e niciodată, el are în vedere doar iubirea de Dumnezeu, sau de Hristos, pentru care iubirea omenească de aproapele nu e decât un imbold, drept care ni se şi porunceşte să avem această din urmă iubire numai ca să ne dea imboldul pentru cealaltă. Tocmai caracterul indirect al rela
ţiilor dintre credincioşi îi îngăduie fiecăruia să perceapă întreaga fiinţă a celuilalt ce se află în prezenţa lui Dumnezeu. În schimb, orice comunitate mundană îşi poate reprezenta fiinţa neamului omenesc, dar nu şi pe a individului. Individul ca atare poate fi perceput şi înţeles numai în izolarea în care stă cre ştinul înaintea (în faţa) lui Dumnezeu .
Ridicând Întrebarea privitoare la însemnătatea aproapelui, descoperim că Augustin formulează în mod dual întrebarea cu privire la originea omenirii şi îi dă, prin urmare, şi un răspuns dual. În primă instanţă, Augustin se întreabă cu privire la fiinţa omului în calitate de individ. Aici întrebarea privitoare la fiinţă e totuna cu întrebarea : de unde vine fiinţa aceasta - care e izvorul ei . Răspunsul este că Dumnezeu e izvor ul fiecărui individ în parte. În această etapă este descoperit [A:033366] individul. Individul devine, VIAŢA SOCIALĂ 183
a şadar, hotărâtor pentru iubirea de aproapele ca preocupare centrală pentru mântuirea celuilalt. Dar celălalt, seamănul, în calitatea sa de aproape al nostru care nu doar se -ntâmplă să se găseas că
în aceea şi lume cu noi şi să creadă în acela şi Dumnezeu cu noi , nu intră deloc în acest câmp vizual. În a doua etapă, când Augustin se întreabă cu privire la originea neamului omenesc, răspunsul, altul decât asemănarea cu Dumnezeu, este că originea se află în strămoşul comun al tuturor oamenilor. În mod similar, omul este privit, în primul sens, ca fiind izolat şi apărând în mod accidental pe lumea văzută ca pustiu. În cel de -al doilea sens, omul e privit ca aparţinând omenirii şi lumii acesteia prin generare.
Cele două moduri diferite de a pune întrebarea sugerează că
de fapt contradicţia din această teorie a dublei origini e doar aparentă. Omul este celălalt, seamănul, fie că se înţelege pe sine ca individ izolat ori ca a fi condiţionat şi, în mod fundamental, constituit de apartenenţa la neamul omenesc. Că cele două întrebări sunt legate devine şi mai clar dacă înţelegem îmbinarea lor specifică, ce provine din învăţătura iubirii de aproapele. E vorba de o dublă
îmbinare. Deşi ne putem întâlni cu celălalt, cu seamănul, numai fiindcă aparţinem deopotrivă neamului omenesc, el devine aproapele nostru doar în izolarea individ ului în prezenţa lui Dumnezeu.
Graţie acestei izolări în prezenţa lui Dumnezeu, celălalt e scos din dependenţa de la sine-nţeleasă în care trăiesc laolaltă toţi oamenii, iar după aceea legătura noastră cu el se supune obligaţiei explicite a rudeniei. În al doilea rând, posibilitatea izolării intră
ca fapt în istoria neamului omenesc şi ajunge, astfel, să fie ea însăşi istorică. Potrivit filozofiei istoriei pe care o dezvoltă Augustin, înainte de m ântuirea prin Hristos exista doar neamul [A:033367]
omenesc născut din Adam. Mai mult, tocmai posibilitatea izolării ne îngăduie să ne desprindem de istoria omenească şi de legăturile irevocabile cu care ne-a înlănţuit prin generare.
Numai prin această îmbinare ce decurge din dubla origine putem înţelege însemnătatea aproapelui. Cel ălalt, seamănul, este aproapele nostru în calitate de membru al neamului omenesc şi 184 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
în această calitate el se distinge, totodată , cu claritatea ce rezultă
din izolarea împlinită a individului . Simpla existenţă comună a credincioşilor ce-şi are temeiul în unul şi-acela şi Dumnezeu devine credinţa comună şi comunitatea credincioşilor. Şi ast fel fiinţa omului e înţeleasă ca provenind dintr-un izvor dublu .
REDESCO PERIND-O
PE HANNAH ARENDT
Prin reamintire omul descoperă acest dublu „înainte"
al existenţei umane. [ . . . ] De aceea întoarcerea lapropria origine (redire ad creatorem) poate fi înţeleasă, în acel aş i timp, şi ca o referinţă anticipativă la propriul sfârşit (se referre ad finem). (B:033191) Memoria, şi nu aşte ptarea ( de pildă aşteptarea morţii din concepţia lui Heidegger) e cea care-i dă existenţei umane unitate şi întregime. (B:033192)
1. Introducere: ,,Noi începuturi"
„NOUA" TEZĂ DE DOCTORAT
În volumul de faţ ă, ne reîntoarcem la r ădăcinile augustiniene ale criticii modernit ăţii formulate de Hannah Arend e, pentru a prezenta prima tradu cere şi interpretare englez ă a tezei de doctorat susţinute de ea în 1929 la Heidelberg, Der Lie bes begriffbei Augustin
[ Conceptul de iu bire la Augustin]. Această ediţie a tezei are o însemnătate aparte ca reper în odiseea intelectuală a lu i Arend e, fiindcă
nu reproduce pur şi simplu traducerea lui E.B. Ashton , pe care ea a autorizat-o , ci include şi revizuirile ulterioare pe care Arende le-a făcut în perspe ctiva public ării traducerii în 1964-1965.
Textul revizuit , aflat la Bibliote ca Congresului , are , a şadar , o întreită însemn ătate. În primul rând , teza de doctorat e o verigă-cheie care lipsea în cercetarea asupra Hannei Arend e şi care până acum nu era accesibilă publiculu i cititor de limbă englez ă.
În al doilea rând , prin faptul c ă înglobe ază revizuirile făcute de Arende, a ceastă nouă versiune d ă seamă de concomitenţa dintre întoarcerea ei la Au gustin şi „noile sale începuturi" în teoria politică din America. În al treilea rând , teza de doctorat este singurul proie ct de carte în cheiat de Hannah Arende care , deşi destinat public ării , r ămăsese , pân ă a cum , nepublicat.
Au gustin era „prietenul vechi 'q al autoarei. Când a plecat din Germania în 1933 şi apoi , în 1941, din Franţa în Ameri ca , Arende I. Jerry Kohn, de la New School for Social Research, îşi aminteşte că aşa îl numea Hannah Arendt pe Augustin.
INTRODUCERE : ,,NOI ÎNCEPUTURI" 189
a luat cu ea textul îngălbenit de vreme al tezei sale de do ctora t. ·
Studiul de faţă prezintă teza ca pe o punte între anul 1929 şi lucrările clasi ce din perioada ameri cană a Hannei - Origins of Totalitarianism [ Originile totalitarismului] ( 1951, 1958, 1963); The Human Con dition [ Con diţi a um an ă] ( 1958); On Revolution [Despre revoluţie ] ( 1963, 1965); Eichmann in ]erusalem [Eichmann la Ie rusalim] ( 1963, 1965); Bet ween Past an d Future : Eight Exercises in Politica! Thought [În tre trecut şi viitor : opt exerciţii de gândire politică]
( 1968; cu eseurile - adăugite - publi cate prima oară între 1954 şi 1968); Men in Dar k Times [ Oameni în vremuri întunecate] ( 1968; eseuri s crise între 1955 şi 1968) -, dintre care pe unele le avea în lu cru, iar pe altele le revizuia în vremea când în cepuse să-l redescopere pe Augustin. Tipul de discurs cara cteristi c Hannei Arend e îşi face pentru prima dată apariţia în tradu cerea iniţială şi se consolidează în revizuirile făcute de ea. Printre cuvintele- cheie se află
caritas, memorie, nativitate, întemeieri, liber -arbitru, povestire , so cietate, lume.
