pentru o fenomenologie solipsistă a re fle cţiei asupra propriei persoane pre cum creştinismul. Contradicţiile, majoritatea neremarcate, îi par lui Arendt a fi esenţa proie ctului augustinian şi se vor afla în centr ul propriei ei interpretări asupra lui Augustin. Propria ei „uni că în trebare" privitoare la caritas ca iubire de aproapele îi serve şte drept „verigă de legătură" înlăuntrul „lipsei de coerenţă
a înseşi operei lui Augustin" şi „ formulează explicit ceea ce Augustin doar a sugera t impli cit". Cu alte cuvinte, legă turile îi aparţin lui Arendt, nu lui Augustin.
Suitele paralele de gânduri care urmează să fie prezentate aici nu suportă
o îmbinare într-un sistem. Ele nu pot fi alăturate nici măcar antitetic,doar dacă nu cumva vrem să-i atribuim lui Augustin o rigoare sistemică
şi logică pe care n-a avut-o de fapt niciodată. Legătura dintre păqileacestui eseu o constituie doar întrebarea privitoare la însemnătatea celeilalte fiinţe omeneşti, a aproapelui. Pentru Augustin această însemnătateera de la sine înţeleasă. (A:033242)
De fapt, tocm ai contradicţiile dinlăuntrul filozofiei greco-romane încreştinate a lui Augustin „îi conferă a ces teia bogăţia şi farme cul cu totul aparte".
Însă interesul Hannei Arendt pentru Sfântul Augustin nu e de natură teologi că . Urmând un model pe care-l repetă şi în întâlnirile INTRODUCERE : ,,NOI ÎNCEPUTURI" 199
ei c u Nietzsche , Kierkegaard , Kant şi Marx , Arendt rez umă şi preia n umai acele aspecte din gândirea l ui A ug ustin care-i sunt de folos pe ntr u a-şi for mula propriile gând uri şi lasă deoparte , î n culise , restul. N u Aug ustin în calitate de episcop şi ac uzator al ereticilor o interesează , ci Aug ustin în calitate de autor al Confesiunilor,
al Cetăţii lui Dumnezeu şi al comentariilor as upra epistolelor lui Ioan şi Pavel , a Genezei şi a Psalmilor îi captează atenţia.
Arendt vorbeşte mai direct despre paradigma ei interpretativă
într- un sc urt ese u pe tema ,,Aug ustin şi protestantism ul" p ublicat în n umăr ul din 4 decembrie 1930 al Frankfurter Zeitung. ,,Amploarea şi bogăţia dimensi unii creştine a l ui A ug ustin", scrie ea , pot fi înţelese n umai „dacă l uăm în considerare ambig uitatea existenţei l ui în d ubla calitate de roman şi creştin deopotrivă".
Aug ustin este un „înaintaş" prin aceea că a asistat la naşterea a do uă imperii , Imperi ul Roman renăsc ut prin Biserica Catolică şi
,,celălalt , imperiul creştin pe care A ug ustin [ ... ] l-a ina ug urat pentr u secole-ntregi în cepând de-at unci : imperi ul vieţii lă untrice"
(Arendt 1994, p . 23). Într-un gest care treb uie să fi constituit o surpriză pentr u cititorii ei , Hannah Arendt p une preţ atât pe lect ura
,,eretică" a l ui A ug ustin , cât şi pe cea „ortodoxă", protestând împotriva strădaniilor dogmei catolice oficiale de „a-l confisca cu totul".
Citând u-l pe L uther drept martor în sprijin ul ei , Arendt susţine că A ug ustin „cântărea la fel de m ult [ ... ] şi pentr u eretic , şi pentr u dreptcredincios [ ... ] şi pentr u re formă , şi pentr u contrare formă".
D ualitatea p ublicului îşi are corespondent ul în d ualitatea rolurilor fondatoare , c u toate că Arendt nu p une-n l umină explicit această legătură. La fel ca c ele două lecturi , ,,eretică" şi „ ortodoxă ", cele do uă tip uri de disc urs , confesional şi universalist , există
alăturate.
El [Augustin] n-a încetat nicicând să-ncerce să înţeleagă şi să interpretezelumea în termeni filozofici-cosmologici şi a introdus în Biserica Catolică
de-nceput toate acele elemente - ordinea ierarhică, elocvenp retorică
şi preten ţi a universalităţii - în lumina cărora încă şi astăzi putem priviBiserica drept moştenitoare a Imperiului ·Roman. În a sa De civitate200 REDESCOPERIND-O PE HANNAH ARENDT
Dei, Augustin a conferit legitimitate acestei moşteniri dându-i Bisericiio istorie proprie ca instituţie seculară. (Jbid)
Discursul pietist, confesional al lui Augustin a fost de asemeneao ruptură de tradiţia gândirii occidentale, prin aceea că reconfiguraideea de suflet nu doar ca „esenţă" raţională, ci şi ca acel „ţinutmisterios şi necup.oscut al lumii lăuntrice care e nu mai puţinascuns [ . . . ] decât ţinutul îndepărtat al lumii exterioare" (ibid.).
Pe de o parte, privirea de ansamblu a lui Arendt asupra însemnătăţii lui Augustin din articolul din Frankfarter Zeitung întăreşteperspectiva ei din teza de doctorat ce se concentra asupra lecturilor
„eterogene". Acolo, în teză, axul interpretării sale e legătura dintreo caritas ce-şi are temeiul în moarte şi caritas centrată pe nativitateşi memorie. Pe de altă parte însă, ironia selectivităţii ei este frapantă.
Problematica centrală a tezei de doctorat din 1929 e întemeiereade noi comunităţi prin reînnoita iubire de aproapele. Acolo Arendtvrea să arate cum Augustin reuşeşte să împace discursul confesionaldespre călătoria individului spre Creator cu îndatorirea faţă deaproapele în cadrul comunităţii omeneşti. Şi totuşi, în teză nu sepomeneşte nimic despre rolul pe care l-a avut Augustin în legitimarea universalităţii Bisericii Catolice. Rolul public jucat de Augustin în apărarea şi extinderea coordonatelor comunităţii creştine,fie prin intermediul retoricii, fie prin acţiunea administrativă, nuface obiectul „cercetării ei filozofice". În 1930 însă, Arendt aveasă-şi schimbe poziţia, afirmând că îmbinarea realizată de Augustinîntre gândirea filozofică romană târzie şi gândirea filozofică creştină
stătea la originea apariţiei unei mentalităţi publice, imperiale înEuropa Occidentală.
Problema legăturii dintre gândire şi acţiune, dintre perspectivaobservatorului filozofic şi temeiurile judecăţii în lumea publică,a devenit pentru Arendt propria-i problematică în viaţa şi opera eide maturitate. Propriu-i răspuns la „ruptura" (,,întreruperea") dintradiţie pe care Heidegger o pusese cel dintâi în lumină era implicitîn felul cum tratase în 1929 gândirea plină de contradicţii a luiINTRODUCERE : ,,NOI ÎNCEPUTURI" 201
August in . Erezia şi dreapta-cred inţă ar putea coexista în „spaţ iul"
desch is de neputinţa instituţiilor şi a sistemelor de cred inţă . Din perspectiva lu i Arendt, sp iritul rad ical inerent contestăr ii de cătr e Augustin a trad iţie i filozofice greco-romane moştenite era şi mai important pentru viitorii agenţi publici de la cumpăna istor ie i de cât insistenţa sa „dogmat ică" asupra ord inii şi autor ităţ ii în lu mea pu blică. August in dialoghea ză peste secole cu Luther, şi de asemenea cu mişcarea fenomenolog ică germană care a apărut în golul creat de cr izele modernităţ ii.
În introducerea te ze i sale de doctorat, Arendt pre zintă det al iat pr incip iile selectiv ităţ ii e i. Augustin nu este „autorul rel igios "
standard.
Subordonarea dogmatică a lui Augustin faţă de autoritatea scripruristică
şi ecleziastică va rămâne, în mare, în afara analizelor noastre, care, prinnatura şi semnificaţia lor, nu sunt, din princi pi u, limitate dogmatic. O
asemenea delimitare intenţionată [ .. . ] ar putea dăuna interpretării unuiautor religios, însă cu privire la Augustin ea e destul de uşor de j ustificat.
[ . .. ] Nici una dintre ideile filozofice [ .. . ] pe care Augustin le-a preluatîn diversele perioade din viaţa lui [ . . .
] n-a fost vreodată exclusă complet
din gândirea sa. Lui Augustin îi era străină alegerea radicală între reflecţiafilozofică asupra propriei persoane şi supunerea faţă de credinţa religioasă.
(A:033243-033247)
Începând cum avea de gând să ş i cont inue, Arendt a abandonat imediat, călăuzită de August in, fenomenolog ia heidegger iană centrată pe m oarte. Într-una d in rarele cr it ic i d irecte adresate me ntorului său în lucrările ei publicate, autoarea îl foloseşte pe Augustin drept armă împotr iva profesorulu i e i care fusese crescut . într -o famil ie catol ică şi educat în şcoli catolice şi care ţ inuse un curs despre A ugust in la sol ic itarea lu i Husserl (Krell 1956, pp. 20-21; Caputo 1993, pp . 272-273). Punându -i alătur i pe sfânt şi pe Heidegger , Arendt afirmă că „memor ia (reamint irea), şi nu aşteptar ea (de pildă aşteptarea morţ ii d in concepţ ia lu i He idegger) e cea care --i dă existenţe i umane un itate şi întreg ime" (B :033 192).
