202 REDESCOPERIND-O PE HANNAH ARENDT
Lui Arendt îi plăcea mult să-şi relateze propria viaţă printrealte vieţi ca pe o poveste reamintită, creată prin chiar istorisirea eişi conferind experienţei contingente un aer de Întregime şi continuitate. Iu birea la Sfân tu/Augustin este începutul propriei poveştia lui Arendt şi, prin înglobarea revizuirilor ei ulterioare, textul şipovestea se contopesc. În povestea Hannei Arendt, Dasein-ul devine sufletul pelerin de la Augustin, a cărui călătorie de autodescoperire mai întâi „îl scoate pe om în afara lumii, adică în afara uneianumite comunităţi formate din oameni - civitas terrena" (A:033350).
Însemnătatea „aproapelui" este un „fapt" de istorie şi moştenireîn lumea lui civitas terrena, însă e totodată liber aleasă prin întoarcerea pelerinului la lume şi la viaţa socială a celor pe care faptulcă-şi au cu toţii originea comună în Dumnezeu Creatorul îi faceegali între ei.
În teza de doctorat a autoarei, termenul socie tas păstrează conotaţiile sale latineşti. Nu este „domeniul social" al modernităţii, pecare mai târziu Arendt l-a respins atât de hotărât. Socie tas, gemeinschaft sau civitas, în interpretările aparte ale lui Arendt asupra luiAugustin, nu este locul tranzacţiilor capitaliste, al culturii parveniteori al stării de regularitate, şi nici o comunitate organică primordială
provenită din romantismul german. Mai târziu, în Condiţia umană,Hannah Arendt avea să analizeze detaliat originile etimologiceale lui socie tas. Şi acolo, şi în teza sa de doctorat, lumea dată constituie provocarea la care indivizii răspund fie în maniera religioasă
a retragerii şi a ulterioarei reveniri în scopul evanghelic al convertiriimorale, fie în maniera laică a constituirii de spaţii publice „de graniţă". Nici una din cele două forme de societate/comunitate nueste „lumească" în sensul negativ de a avea în centru doar materialismul şi frica de moarte. Însă amândouă sunt ferm angajate într-undomeniu prepolitic (Arendt 1958a, pp. 34-35, 53-56)2•
2. Ed. rom.: Hannah Arende, Condiţia umană, tr. G abriel Chindea şiClaudi u Vereş, Idea D esi gn&Print, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2007,PP· 35-36, 45-47 - (n. tr.) .
INTRODUCERE : ,,NOI ÎNCEPUTURI" 203
TEZA DE DOCTORAT ŞI CANONUL ARENDT
Ironia face ca gând irii pol it ice a lu i Arendt să i se fi acordat statut canonic tocma i în c.adrul „tradiţ ie i" pe care ea părea hotărâtă s-o dărâme. O î ntreagă industr ie un ivers itară a stud iilor arendt iene înfloreşte în departamentele de ştiinţe politice din America, Europa Occ identală, statele succesoare d in Europa de Est şi Japon ia. În acela şi t imp, totuşi, admiratorii şi deopotr ivă detractor ii ei comentează amplu tăcerile sale ambigue cu privire la conţinutul şi contextul existenţ ial al vieţii publ ice ca pe o dovadă a unei Existenz lipsite de conţ inut, ce se pretează unor in fuzii de agendă pol itică fie conservatoare, fie de stânga rad icală (vezi Kateb 1983).
Isaiah Berl in, o cuno ştinţă prest igioasă şi severă de-a Hann ţi Arendt, reacţionează dispreţuitor la observaţia acesteia că, în lumea de azi, V ico ar fi studiat tehnolog ia în aceea şi manieră în care examinase înainte acţiunea drept principal agent al istor iei. În viziunea lu i Berl in, ea va rămâne pentru totdeauna „extraordinara Hannah Arendt", pe ale cărei ide i „nu pun cine ştie ce preţ", chiar dacă „o mulţ ime de personalităţi î i adm iră opera". Arendt „nu produce nici un argument, nici o dovadă a unei gândiri filozofice or i istor ice ser ioase". D impotr ivă, opera e i este „un ş ir de asoc ier i meta fiz ice libere", care trece „de la o propoziţ ie la alta,.fără înlănţu ire log ică, fără legătur i raţ ionale or i invent ive între ele" (Berl in, Jahanbegloo 1991, p. 82; vezi şi pp. 81-85). Interesant e că Berlin o acuză pe Arendt exact de aceea şi gând ire nesistematică pentru care ea îl elog ia pe August in şj care-l fixase pe acesta în mintea e i ma i degrabă ca filozof decât ca teolog.
Răspunsul lu i Berl in, bazat în egală măsură pe acuzaţ ii de sionism şi pe chestiuni de mer ite filozofice, e mai degrabă ad femine m decât o evaluare raţ ională. Însă industr ia academică are propriile�i probleme de „ortodoxie". Studiul de faţă îşi propune să fie un pas mai departe în cercetarea asupra lu i Arendt, dincolo de actualul cerc restrâns de texte şi argumente pasabile din cadrul acesteia.
Întrebarea ce trebu ie formulată este dacă felul cum se foloseş te 204 REDESCOPERIND-O PE HANNAH ARENDT
Arendt de Augustin, numit de ea „singurul filozof pe care l -au avut vreodată romanii", poate fi integrat în cadrul actual al cercetării arendtiene. Faptul că teza ei de doctorat provine din perioada de dinaintea Holocaustului, dar conţine deja germenii multora din ideile şi tipurile sale de discurs de mai târziu e deconcertant pentru cei ce aderă la lectura „ortodoxă" conform căreia Arendt este în primul rând o teoreticiană, a totalitarismului care scrie ca reacţie la Holocaust, o clasicistă fară astâmpăr pusă pe reinventarea unui polis grec postmodern ori un fenomenolog al domeniului public care nu ţine seama de clasă, rasă şi gen.
Probleme de „canon" similare sunt bine documentate şi în studiul asupra altor mari teoreticieni, de la Platon până la Walter Benjamin, însă ele trebuie totuşi limpede prezentate aşa cum apar în literatura dedicată lui Arendt.
A-l lua pe Augustin la fel de în serios pe cât l-a luat Hannah Arendt n-a fost socotită până acum o abordare acceptabilă printre specialiştii mainstre am în Arendt. Majoritatea deosebesc o Arendt
,,de-nceput", influenţată de Augustin doar prin intermediul fenomenologiei germane a mentorilor ei, de o Arendt „matură", care a lăsat deoparte idilele tinereţii în favoarea unei filozo fii publice a cuvântului şi acţiunii influenţate mai mult de Aristotel, Kant şi Tocqueville decât de Existenz creştină. Distanţa, aşa cum este ea măsurată de canon, e de natură istorică şi culturală, la care se adaugă
şi o deloc neglijabilă cantitate de aroganţă academică americană.
Arendt trebuie salvată de concepţiile cu care cocheta înainte.
Altfel, vinovată prin asociere, va fi ştampilată cu păcatul „existenţialismului politic" german al lui Heidegger, iar efortul său curajos de a salva de la uitare lumea publică va fi chiar şi el compromis. Critici precum Martin Jay, Luc Fer ry şi Thomas Pangle au atras cu toţii atenţia, din perspective foarte diverse, asupra ispitei nietzscheene /iacobine pe care-o întrevăd în spatele aparent nobilei ei teorii poli tice greco-romane a acţiunii şi na tivităţii Qay 19 85, pp.
237-2 56; Fer ry 199 2, pp. 5-30, 59-6 2, 76-68, 83-93; Pangle 1988, pp. 48-52). Pangle sugerează chiar că fenomenologia heideggeriană, INTRODUCERE : ,,NOI ÎNCEPUTURI" 205
pe care, susţine el, Arendt ar fi introdus-o în departamentele amer icane de ştiinţe pol it ice, este per iculos de ne-amer icană.
Pentru ce i interesaţ i să menţină canonul „ortodox" Arendt , pr ior itatea e apărarea virtuţii Hanne i Arendt. Pentru a ceştia, o despărţ ire dară între scr ier ile e i de dina inte de Holocaust ş i cele de după e fundamentală şi necesară. Însă în miezul acestu i pla n se a flă marg inal izarea teze i de doctorat a lu i Arendt şi un interes reînnoit pentru stud iul e i despre Rahel Varnhagen. Cartea Hannei Arendt d in 1930 despre Varnhagen, alt pro ie ct de -al e i de „reîntâln ire", a apărut în engleză în 1958. Fiind că abordează tema parven it-par ia într-un context german evre iesc-ne-evre ies c, poate fi cu uşur inţă indusă în canonul Arendt ca o prefigurare atât a stud iilor sale despre Holo caust, cât ş i a cr iticii sale asupra cultur ii burgheze liberale. Teza de doctorat are şi ea în centru tema tensiunii dintre apartenenţa-la-lume şi dezangajare, însă, pentru că urmăreşte această temă pr intr-o angajare în filozo fia creşt ină ce se vădeşte a fi putern ic tr ibutară „pro iectulu i" lu i He idegger, e dată deoparte drept neob işnu it de ideal istă.
Efectul a ccentuăr ii select ive se vede l impede în importanta istor ie intelectuală a lui Arendt ca gânditoare germană evre ică scrisă
de Dagmar Barnouw, Visi ble Spac es: Hannah Arendt an d the Ge rman-]e wish Expe rience [Spaţii vizi bile : HannahArendt şi experienţa de evreică germană]. Barnouw polem izează ma i ales cu felul deloc măgul itor în care prez intă Mart in J ay legătura d intre Arendt şi He idegger, Carl Schmitt, Ernst J iinger ş i Al fred Baeumler . Ca să
arate că Hannah Arendt nu era na ivă într -ale polit icii, Barnouw afirmă că „ea s-a doved it, în tot ce a p ubl icat d upă biografia dedicată lui Rahel Varnhagen, o scr iitoare cu profunde preocupăr i pol itice" (Barnouw 1990, p . 254, n. 28) .
Printre aceste preocupăr i polit ice nu se regăsesc n ihilismul german de dreapta, voluntar ismul .şi desconsiderarea constrânger ilor istor ice şi a convenţ iilor sociale . Barnouw resp inge afirmaţia lu i Jay potr ivit căre ia Arend e „vedea [ ... ] istor ia ca pe o sursă nele
·gitimă de constrângeri aduse libertăţii" Gay 1985, p. 243). În schimb, 206 REDESCOPERIND-O PE HANNAH ARENDT
lectura lui Barnouw asupra gândirii politice a Hannei Arendt îiatribuie acesteia „o tendinţă generală, ce se manifestă începândcu lucrări precum Tradiţia şi epoca mode rnă (1954) [ . . . ], de a-şisitua modelele filozofice politice într-o tradiţie bazată pe norme(meta)politice formulate în Antichitate" (Barnouw 1990, p. 254,n. 17). Barnouw remarcă de asemenea că Arendt „avea în comuncu majoritatea intelectualilor de la Weimar o preocupare pentrudihotomia dintre paradigmele pozitive ale comunităţii şi modelelenegative ale maselor şi ale «colectivităţii»" (i bid., p. 255, n. 32).
Şi totuşi, la teza de doctorat, în care paradigma metapolitică
de bază e formulată pentru prima dată, inclusiv temele parvenitparia şi civitas Dei-civitas terrena , se face doar o foarte scurtă referire. În paragrafele introductive ale capitolului în care analizează
studiul lui Arendt despre Rahel Varnhagen, Barnouw expediază
teza de doctorat în două fraze. Într-una din ele aminteşte că
Arendt şi-a scris şi susţinut teza sub conducerea lui Jaspers cu unan înainte să scrie biografia lui Varnhagen, iar în cealaltă pomeneştede îngrijorarea lui J aspers că Arendt petrece mai mult timp recitindu-şi şi corectându-şi teza înainte de publicarea ei în seria Philosophische Forschungen. Într-o notă, mai face o scurtă referire laAugustin în legătură cu facultatea volitivă, dar nu dă drept sursă
decât The Life of the Mind [Viaţa spiritului] (i bid., p. 256, n. 13).
Strategia discursivă de a marginaliza teza de doctorat, atât deevidentă în abordarea contextuală altfel foarte echilibrată a luiBarnouw, a fost iniţiată în 1982 de Elisabeth Young-Bruehl într-obiografie exhaustivă dedicată lui Arendt. Cartea ei Hannah Arendt:For Love ofthe World [HannahArendt: Din iu bire de lume] a devenit reper în studiile arendtiene. Young-Bruehl vede teza de doctoratdoar ca pe o anexă, iar interesul lui Arendt pentru Augustin îlpune pe seama unui entuziasm romantic de demult, abandonat apoide Hannah pentru a se concentra asupra lumii publice. Pune peseama lui Augustin geneza temei nativităţii şi a temei finitudiniide la Arendt, însă afirmă că în lucrările sale ulterioare Hannah Arendt
