43. De civitate Dei, XIX, 19: ,,Însă, odată ce se impune [j usta implicareÎntr-o ;ctivitate], ar trebui întreprinsă din nevoia de caritas". V. şi Întreg acestcapitol, unde se face deosebirea în tre nevoia de caritas şi practica voluntară
a contemplaţiei.
44. Pentru aceste vederi creştine timpurii probabil de sorginte stoică, v.
Sermones in epistolam Johannis primam, X, 3 şi 8; Tractatus in Johannis evangelium, CX, 5.
45. Tractatus in Johannis evangelium, LXV, 1: ,,Şi dacă un mădular suferă,toate mădularele suferă laolaltă cu acela".
46. Sermones, 24, 5: ,,Ca să nu fie discordie Între mădularele lui Hristos,toate cele ce sunt în trupul Lui să-mplinească îndatoririle Sale: ochi ul, dinlocul lui înalt, să facă ceea c e i se cuvine ochiului să facă". V. şi Tractatus inJohannis evangelium, XVIII, 9; Sermones, 267, 4: ,,Îndatoririle sunt diferite;viaţa este în comun. Aşa stau lucrurile cu biserica lui D umnezeu. [ . . .
] Unul
se implică în anumite lucruri, altul, în altele; fiecare îşi vede pe cont propriude preocupările sale private, dar toţi trăiesc ca egali". Enarrationes in Psalm os,32, 21.
47. Sermones in epistolam Johannis primam, X, 3: ,,Când mădularele seiubesc unele pe altele, trupul se iubeşte pe sine".
48. De civitate Dei, XI, 1: ,,Cele două cetăţi, terestră şi cerească, sunt înprezent, după cum am spus, inextricabil întrepătrunse".
VIAŢA SOCIALĂ 179
Însă, chiar dacă lăsăm deoparte hiperbola, nevoia de caritas persistă
în ciuda oricărei tendinţe de a-l izola cu totul pe credincios.49
Această nevoie nu mai priveşte doar pe un om sau altul care, ca atare, în sensul său lumesc pentru cel ce iubeşte, poate fi bun sau rău. Nevoia de caritas priveşte, în claritatea fiinţei proprii a omului, fiinţa omenească în calitatea ei de creatură, adică întreg neam ul omenesc. Singura ei determinaţie este ceea ce e comun tuturor.
Numai această condiţie în comun este asumată în credinţă. Ceea ce e comun tuturor, drept trecut comun al neamului omenesc, este păcatul. Iar trecutul îl priveşte pe credincios numai înţeles ca păcat. Totuşi, trecutul comun determină deopotrivă caritas-ul. Şi, în general, îndatorirea unui om faţă de un altul se naşte din acest trecut păcătos comun, iar imboldul concret sp re iubirea de aproapele se naşte din g ândul la propria primejdie. Acest g ând e permanent treaz începând din trecut, de la naşterea din Adam, în viaţa aceasta care e văzută ca o probă de durată. 50 Augustin spune :
„Nimic nu-l îndeamnă pe om într-atât la milă ca gândul la propria-i 49. Jbid., XIX, 19. [,,Cât despre cele trei feluri de viaţă, viaţa în tihnă, viaţa de acţiune şi combinaţia între cele două, orice om, desigur, îşi poare duce viaţa în oricare di n aceste feluri fără să aducă atingere credi nţei sale, şi poare, astfel, să dobândească răsplata cea veşnică. Ceea ce contează sunt răspunsurile la aceste î ntrebări: Ce are omul de pe urma iubirii sale de adevăr? Şi cât cheltuie el pentru îndatoririle iubirii creşti ne? Căci nimeni n-ar trebui să fie atât de tihnit încât în tihna lui să nu se gândească deloc la interesul aproapelui său şi nici atât de activ încât să nu simtă deloc nevoia să-l contemple pe D umnezeu. Atracţia unei vieţi tihnite n-ar trebui să fie perspectiva huzurelii leneşe, ci prilej ul de a cerceta şi descoperi adevărul, cu condiţia expresă ca fiecare persoană să facă progrese în acest sens şi să nu-şi ţină descoperirile, cu zgârcenie, numai pentru si ne."]
50. Confesiuni, X, 32, 48: ,,În această viaţă, care a fo st numită o încercareneîntreruptă, nimeni n-ar trebui să fie si gur că cineva care poate să treacă
de la o stare mai rea către una mai bună n-ar putea tot atât de bine să treacă
şi de la una mai bună către alta mai rea. Si ngura speranţă, singura încredere,si ngura făgăduinţă statornică e îndurarea Ta" [ed. rom. cir., p. 503, cu micimodificări (n. tr.)] .
180 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
primejdie. [ ... ] Pacea şi iubirea se păstrează, a şadar, gândind în inimile noastre la primejdia noastră comună"51. Aşadar, iubirea se sprijină pe cunoaşterea comună a unei primejdii comune. Pentru creştini, ,a-fi-în-lume" exprimă legătura lor cu propriul [A:033363]
trecut şi în acelaşi timp înseamnă „a fi în primejdie". Chiar şi comunitatea unită a celor credincioşi este o manifestare a acestei primejdii. Şi, astfel, tovărăşia de destin, temeiul pe care toţi tr ăiesc laolaltă
[convieţuiesc] în cetatea terestră, este de asemenea altfel clarificată.
Această nouă tovără şie de destin, ce -şi are temeiul în primejdia comună, este iară şi prilejuită de moarte . Numai în cre ştinism moartea e v ăzută ca „plată pentru păcat" (Sfântul Pavel) mai degrabă decât ca un eveniment ce ţine de natură şi ca primejdie comună tuturor. Însă nu moartea pune capăt vieţii pe pământ, ci moartea veşnică ce este pedeapsa pentru păcat. Această moarte veşnică este ceea ce Augustin numeşte „cea de-a doua moarte".52
Faptul că există şi cea dintâi moarte, sfâr şitul vieţii, dă seamă de existenţa continuă a vechiului nostru trecut păcătos, singurul de dragul căruia a existat. Prin răscumpărarea de către Hristos, această
moarte poate fi biruită. Ea poate fi puntea noastră către veşnicie .
Însă, în egală măsură, se poate tr arisforma şi în moartea cea veşnică.
Aceea şi moarte e bună pentru cei buni şi rea pentru cei răi. Astfel, primejdia pentru noi este să recădem în trecutul nostru păcătos -
o cădere care echivale ază cu moartea ve şnică. Finitudinea umariă, care mai înainte fusese o necesitate, devine aici o ameninţare. Aşadar, necesara convieţuire în civitas te rrena devine o înclinaţie liberă
(inclinare) către celălalt care este în egală măsură ameninţat. Simpla meditaţie asupra primejdiei l-a dezlegat pe individ de vechea tovărăşie de destin. Ceea ce cândva era necesar prin generare a devenit 51. Commentarii in epistulam Pauli apostoli ad Galatas, 56.
52. De civitate Dei, XIII, 2; XIV, r: ,,Acum domnia morţii a înrobit omenirea într-atât de deplin, încât ar fi fo st cu toţii azvârli ţi în acea a do uamoarte, care e fără de sfârşi t, în chip de pedeapsă binemeritată, dacă uniin-ar fi fo st salvaţi de la ea prin nemeritatul har de la D umnezeu".
VIAŢA SOCIALĂ 181
acum o primejdie ce implică o hotărâre , fie într-o direcţie , fie în alta , în privinţa lui -a individului. Simplul fapt de a aparţine neamului omenesc nu mai e hotărâtor. Moartea poate acum să însemne mântuire pentru cei buni. Înainte de Hri stos exact acee aşi moarte fusese blestemul inconturnabil şi [A:033364] nenorocirea statornică a întregii vieţi.
Aşadar , faptul că oamenii îşi aparţin unii altora nu mai e dete rminat prin generare , ci prin imitare.53 Prin imitaţie , oricine poate lua iniţiativa de a-l salva pe aproapele său. Imitaţia se sprijină pe iubirea reciprocă (dilige re invi cem). Însă aceasta nu e niciodată
iubire în sen sul nostru devenit imposibil prin de sprinderea de lume. Iubirii reciproce îi lipseşte elementul alegerii; nu putem să
ni-l alegem pe „cel iubit". Cum aproapele nostru se gă seşte în aceea şi situaţie ca noi , el este deja prezent înainte ca noi să pute m face vreo alegere . Iubirea se întinde a supra tuturor oamenilor î n civitas Dei, întocmai cum interdependenţa se întindea în egală
mă sură asupra tuturor în civitas te rrena. Acea stă iubire face ca relaţiile dintre oameni să fie bine conturate şi limpezi. Provenind din gândul la propria primejdie , gând ce apare în conştiinţă în prezenţa lui Dumnezeu , adică în izolare deplină , această iubire (dilige re invi cem) închide şi cealaltă persoană într-o izolare deplină.
Ast fel , iubirea nu se-ndreaptă spre omenire , ci spre individ , fie şi spre fiecare individ în parte. În comunitatea noii societăţi , neamul omenesc se descompune în numeroşii săi indivizi. Prin urmare , neamul omenesc ca atare nu e în primejdie , însă fiecare individ în parte este.
Şi totu şi , credinciosul relaţ_ionează pri n iubire cu ace st individ , care a fost ale s şi separat de neamul omene sc , numai dacă harul divin poate lucra prin el. Niciodată nu-l iubesc pe aproapele meu pentru el în sine , ci pentru harul divin. Acest caracter indirect , speci fic numai iubirii de aproapele , pune capăt într-un mod şi mai radical convieţuirii de la sine-nţele se în cetatea tere stră. Acest 53. Sermones in epistolam Johannis primam, VII, 2 şi 9.
