feluri de iubire : iubirea de sine (sau de lu me) şi iubirea de Dumnezeu.19 Fiecare individ aparţine deja lui Adam (adică neamului omenesc) prin generare, nu prin imitare. 20 Posibilitatea de a imita 17. Contra Iulianum Pelagianum, VI, 5.
18. De civitate Dei, XIV, 1: ,,Acum domnia morţii a î nrobit omenireaîntr-atât de deplin, încât ar fi fost cu toţii azvârliţi în acea a doua moarte,care e fără de sfârşit, în chip de pedeapsă binemeritată, dacă unii n-ar fi fostsalvaţi de la ea prin nemeritatul har de la Dumnezeu. Urmarea e că, deşi segăsesc peste tot în lume multe popoare măreţe, care trăiesc după feluriteobiceiuri religi oase şi morale, [ . . .
] totuşi e un adevăr că în societatea omenească au apărut numai două diviziuni principale, cum le-am putea numi.
Şi suntem îndreptăţi ţi să urmăm Scripturile noastre [v. Efes., 2, 19] şi să
numim aceste diviziuni cele două cetăţi".
19. Jbid., XIV, 28: ,,Aşadar cele două cetăţi au fost făcute prin două feluride iubire: cetatea terestră a fost făcută prin iubire de sine mergând până ladispreţ faţă de Dumnezeu, iar cetatea cerească, prin iubirea de Dumnezeudusă până la dispreţ faţă de sine".
20. Contra lulianum (opus imperfectum), II, 190: ,,Apostolul n-a opusimitaţia imitaţiei, ci naşterea din nou naşterii". V. şi II, 163: ,,Cum noi toţieram în Adam, care a făcut asta (când a făcut-o), iar nelegiuirea lui a fost deasemenea fel şi mărime, Întreaga natură omenească s-a stricat prin el, ceeaVIAŢA SOCIALĂ 169
ş i, pr in urmare , de a alege l iber har ul l ui Dumneze u (vez i ca pitol ul 2 al părţii a do ua) n-a existat până ce Hristos n-a revelat acest har t ut uror oamenilor pr in răstimpul istor ic petrec ut de el pe pământ. Cu toate că l ibertatea de al egere îl scoate pe ind ivid din l ume ş i îi rupe legătur ile soc iale fundamentale cu omen irea , egal itatea t ut uror oamen ilor , odată statorn ic ită , n u ma i poate fi anulată. În acest proces , egal itatea capătă un no u înţeles - iub irea de aproapele . Şi tot uşi, no ul înţeles expr imă o sch imbare în convie
ţuirea oamen ilor înă untr ul comunităţii lor, anume de la a fi incont urnab ilă şi cotid iană la a fi l iber aleasă ş i încărcată de îndator iri.
Ind iv id ul îşi as umă aceste îndatoriri în temeiul trăsăt urii com une, clar ificată drept com uniune-în-păcătoşen ie. Această sit uare comună face ca fiecare să aparţ ină tut uror. [A:033354] Rez ultatul e o schimbare bruscă în atit ud inea ind ivid ul ui faţă de mediul să u şi no ua , cap itala importanţă pe care-o capătă egal itatea , ce se ext inde ch iar ş i as upra creşt in ul ui izolat de l ume. Pentr u a înţelege mai îndeaproape ş i mai concret această schimbare, trebuie să cercetăm com un iunea neam ul ui omenesc întemeiat pr in Adam şi tipul de relaţii soc iale prescr ise de legea cea nouă a l ui Hr istos .
Comunitatea tuturor popoarelor îşi are originea în Adam şi constit uie l umea; 21 ea precedă în orice caz orice cetate a lui Dumnezeu ce explică în bună măsură, de altfel, nenorocirea întregii omeniri". D e asemenea, De nuptiis et concupiscentia, II, 45: ,,El a folosi t această expresie,
«printr-un singur om» [Rom., 5, 12], om de la care neamul omenesc, desigur,îţi trage obârşia, ca să ne arate că păcatul originar a trecut asupra tuturorfiinţelor omeneşti, prin naştere".
21. În discuţia care urmează vom lăsa deoparte intenţionat cealaltă teoriea lui Augustin, despre cele două co munităţi ce-şi au ori ginea în Cai n şiAbel. Dacă ne-am opri asupra acelei teorii am întrerupe i nutil prezenta interpretare. Co munitatea cea bună, perso nificată pri n Abel, este precursoareacetăţii lui D umnezeu, pe care mai târziu Hristos avea s-o întemeieze ca realitate co ncretă. Restul discuţiei care urmează ar trebui să fie de aj uns pentruo i nterpretare filozofică. Augusti n îşi prezi ntă teoria despre Cai n şi Abel cuprecădere în Cetatea lui Dumnezeu, X:V, 1.
l70 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
(civitas Dei). 22 Este o comunitate preexistentă în care individul intră prin naştere. Aşadar , prin generare el devine şi păcătos. Fiinţa sa e păcătoasă anterior oricărei alegeri libere. Egalitatea omenească
nu e doar o egalitate a celor care se-ntâmplă să trăiască laolaltă.
Ea îşi aRă originea în trecutul istoric cel mai îndepărtat. 23 Întocmai cum creatura îşi trage fiinţa adevărată şi dăruită de Dumnezeu de la originea sa în cel mai îndepărtat şi nelumesc t recut , la fel şi omul istoric există pe lumea aceasta şi î şi trage fiinţa de la cel mai străvechi trecut datat istoric - de la cel dintâi om. Această lume istorică , veacul (saeculum) , este lumea în care toţi convieţuiesc ca de la sine-nţeles .
În societatea întemeiată pe Adam, omul s-a desprins de Creator şi e independent faţă de acesta. El depinde de alte persoane , şi nu de Dumnezeu. Neamul omenesc ca atare îşi are originea în Adam , şi nu în Creator . A luat fiinţă prin generare şi nu are legătură cu izvorul său decât prin toate celelalte generări ale acestuia. Bazându-se pe rudenie , comunitatea omenească este, prin urmare, o societate pornind de la şi laolaltă cu cei morţi; cu alte cuvinte , această
comunitate este istorică . Independenţa lumii faţă de Dumnezeu se sprijină pe istoricitate [ discursul istoric] , adică pe originea omenirii , care-şi are pr opria legitimitate . Păcătoşenia [A:033355] lumii vine din originea independent ă faţă de Dumnezeu a acesteia. Şi totu şi, această origine nu vădeşte provenienţa nemijlocită din Fiinţa fără de care omul , dacă el totuşi există , n-ar exista. Ci, mai degrabă, prin generare individului i se transmite indirect originea întregului neam omenesc. Cel dintâi om , sursa , transmite mai 22. De civitate Dei, XV, 1: ,,Întâiul om născut din doi părinţi din neamul omenesc a fost Cain. El aparţinea cetăţii terestre. Următorul născut a fost Abel, iar el era din cetatea lui Dumnezeu". V. şi Contra Iu!ianum Pe!agianum, VI, 4: ,,În Hristos nu exista păcat, şi de aceea orice om se naşte mai întâi pentru lume, nu pentru D umnezeu".
23. Contra lu!ianum (opus impeefectum), II, 163: ,,Cum noi toţi eram înAdam, care a fa.cut asta (când a fa.cut-o) [ . . . ] e limpede că toţi cei ce s-aunăscut din această spiţă aparţin de el".
VIAŢA SOCIALĂ I7I
departe acest caracter indirect prin intermediul tuturor oamenilor pe tot cuprinsul lumii istoric create . Numai acest caracter indirect statorniceşte pentru prima dată ega litatea tuturor oamenilor. Căci obârşia ( şi, astfel, părtăşia la păcatul originar) există pentru individ drept izvor al său numai dacă se transmite de la unul la altul.
Acest caracter indirect prin obârşie statorniceşte înru direa destinal ă
şi, astfel, interdependenţa dinlăuntrul întregului neam omenesc pe care se sprijină societatea. Prin urmare, această societate este deopotrivă un fapt ce ţine de natură şi un produs al istoriei . Faptul că omul este, de la natură, o fiinţă socială înseamnă totodată că, din perspectiva acestei origini omeneşti anume, el este familiarizat cu lumea atât de la natură, cât şi prin generare istorică. 24 Natura omului, ca natură, î şi are obârşia istorică în Adam . Această dublă
familiaritate cu lumea este biruită în cetatea cerească.
Aşadar, vedem că, în încercarea lui Augustin de a aj u'nge la o definiţie originală a omului ca fiinţă socială, izvorul (obârşia) fiin
ţei în sine e complet diferit de cel pe care l-am prezentat şi disc utat în partea a doua. Întrebarea lui Augustin privitoare la fiinţa omului în c alitate de creatură avea în vedere fiinţa individului, şi însăşi întrebarea a fost formulată în completă izolare. Întrebare a privitoare la fiinţa omului printre oameni [A:0333 56] are în veder e fiinţa neamului omenesc ca atare. În ambele cazuri, întrebarea privitoare la fiinţă trimite la limita ultimă a trecutului. Însă, în vreme ce individul simte că „pe tot drumul de -ntoarcere" s-a găsit
, în afara lumii acesteia", ca membru al societăţii omeneşti el simte că până şi pe tot drumul de-ntoarcere a fost lumesc . Originea omului este în acela şi timp începutul lumii fa.cute de om prin păcatul originar al lui Adam şi originea despărţirii lui de Dumnezeu. Obârşia lui se defineşte prin generare, nu prin creare. Lume a 24. De civitate Dei, XII, 28: ,,Nu există nimic mai social de la natură şi nimic mai antisocial prin păcat decât omul. Şi dacă cineva ar avea vreodată
nevoie de un argument împotriva răului vrajbei [ ... ] nimic n-ar fi mai potrivit decât să-i amintim de acel unic părinte al Întregului nostru neam omenesc pe care Dumnezeu l-a creat ca pe un individ solitar".
172 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
nu ma i e un lo c absolu t straniu în care a fos t crea t individul . Ci , dimpo trivă , prin înrudirea în generare , lumea i-a fos t în totdeauna familiară acestuia şi îi aparţine. Prin a ceas tă con cepţie despre fiinţa omului putem înţelege rolul obligatoriu al egali tăţii. ,,Astfel, nu există ni ci mă car o făp tură din to t neamul omenes c căreia să
nu i se cuvină iubirea , fie drep t răspuns la afe cţiunea primi tă dinspre ea , fie în virtutea faptului că împăr tă şeşte na tura noas tră comună. "25 A ceas tă iubire e doar o manifes tare a interdependenţei.
Şi to tuşi , cum e cu pu tinţă ca egali ta tea lor , ce are la bază sensul creştin al pă catului (adică „înainte"-le greşi t despre care am vorbi t în capi tolul 2 al părţii a doua din analiza noas tră) , să devină obliga torie pentru cineva cuprins de credinţă ? Crea tura se ştie a fi dependen tă de i zvor , de în tru chiparea fap tului -de -a-fi-din-lumea aceas ta , adică de Crea tor. Cum e cu pu tinţă ca înda toririle să decurgă din tr-un tre cu t care trebuie eradi cat?
Ceea ce -i îngăduie , de fapt, persoanei să se afle-n legă tură cu izvorul său , pre cum crea tura cu Crea torul , es te un fap t is toric: revelarea lui Dumnezeu prin Hris tos. Ca fap t istori c, aces ta li se revelează făpturilor omeneşti care trăiesc laolal tă într-o lume istorică.
Întocmai pre cum credinţa , faptul de a fi în prezenţa (în faţa) lui Dumnezeu [A:033357] (coram Deo esse), îl scoate pe individ din împo tmolirea în lume , la fel şi ves tea mân tuirii a ajuns la toţi oamenii din lumea a ceasta pe care ei au întemeiat-o. Augustin s crie :
„El e fratele tău , aţi fos t deopotrivă răs cumpăraţi; a celaşi preţ a fost plătit pen tru voi şi amândoi sun teţi izbăviţi prin sângele lui Hristos"26. Acel „deopotrivă", adică părtăşia la răscumpărare , trimite la sta tu tul egal cu care-i găse şte Hris tos pe toţi o amenii în lume. 27
Această egalitate înseamnă participarea la păcatul originar. Lumea 25. Epistulae, 130, 13.
26. Sermones in epistolam Johannis primam, V, 12.
