aproapele a şa cum se iube şte pe s ine însă şi (tamquam se ipsum).
În conform itate cu aceste două relaţ ii de bază, propunem două
întrebăr i: pr ima, cum îşi întâlneşte aproapele persoana care se leapădă de s ine ?; a doua, ce rol are aproapele în această întâln ire ?
Legea ne cere să ne iubim unii pe alţ ii. Aceasta este esenţa Legii ş i ţ inta spre care trim it toate celelalte leg i.2 Legea normează ş i de termină tot ce face pe lume omul care pr iveşte lumea ca pe un pust iu şi trăieşte în relaţ ie cu propria- i obârşie. Cum lumea aceasta a fost întotdeauna constituită de oameni, ea este de fin itor ie pentr u cum se poartă oamen ii unii cu alţii. Esenţa tuturor poruncilor este iubirea. Fiecare poruncă, potr iv it înţelesulu i său, se împl ineşte pr in iub ire . Împl in irea iub irii depinde de harul lu i Dumnezeu, iar puterea de a-l iub i pe aproapele dep inde de iub irea de Dumnezeu .3 [A:033341] Pr im ind iubirea lu i Dumnezeu, omul s-a lepădat de sine. Acum iubeşte şi urăşte aşa cum o face Dumnezeu. Renun
ţând la sine însu şi, omul renunţă deopotr ivă la toate legătur ile lumeşt i. După aceea, el se vede doar ca o creatură a lu i Dumneze u şi leapădă or ice a creat el însuşi, precum şi toate legătur ile pe care şi le-a înteme iat. Astfel, aproapele îşi pierde înţelesul din ex istenţa sa lumească concretă, de exemplu pe acela de pr ieten or i de duşman. Pentru cel ce iubeşte aşa cum iube şte Dumnezeu, aproapele nu ma i e altceva decât o creat ură a lu i Dumnezeu. Cel ce iube şte întâlne şte un om pe care iub irea lu i Dumnezeu îl de fineşte, simplu, drept creaţ ie a lu i Dumnezeu. Toţ i se-ntâlnesc în această iub ire, lepădându-se de e i înşişi şi de legăturile d intre ei.
2. Enchiridion, XXXII, 121: ,,Apdar capătul fi ecărei porunci este caritas,adică fiecare poruncă are drept ţintă iubirea".
3. Commentarii in epistulam Pauli apostoli ad Galatas, 45: ,,Cine-şi poateiubi aproapele, adică pe orice om, ca pe sine însuşi, dacă nu-l iubeşte pe Dumnezeu, ale cărui poruncă şi dar îi îngăduie să-şi iubească aproapele?"
156 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
Pr in această întâlnire, toţi oamen ii capătă o însemnătate egală, chiar dacă una foarte mică, pentr u fiinţa lor proprie. Pentr u că
omul e legat de izvor ul lui, el î ş i iubeşte aproapele n u de drag ul aproapelui, ş i nici de drag ul l ui îns uşi. I ubirea de aproapele îl lasă
pe însuşi cel ce iubeşte în completă izolare, iar l umea rămâne un pustiu pentr u existenţa izolată a om ul ui. Când ne conformăm poruncii de a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine, această izolare se împlineşte, n u se năr uie, în raport c u l umea în care creat ura trăieşte tot izolată. Cum om ul n u e D umneze u şi n u aj unge nicicând egal ul l ui D umnezeu, acel „asemenea l ui D umnezeu" n u-i lasă nici o posibilitate de a-şi alege aproapele .4 Iar acest „asemenea lui D umneze u" năr uie or ice măs ură omenească şi separă i ubirea de aproapele de i ubirea tr upească.5
Tot uşi, fel ul acesta de a înţelege i ubirea de aproapele drept porunca lepădării de sine n u lăm ureşte cum de persoana complet izolată poate avea un „aproapele". Am văz ut mai înainte că, pornit în căutarea propriului izvor (obârşie), omul investighează întrebător dincolo de l ume. În dec ursul acest ui proces om ul întâlneşte absolutul „înainte", Creator ul, şi se întoarce în mod concret spre el în
[A:033342] ,prezenţa l ui D umnezeu" act ual izată. Şi tot uşi, pentr u că e o invest igaţie „dincolo de l ume", că utarea izvor ul ui (obâr
şiei) transgresează totodată orice obârşie istorică şi imanentă l umii.
Obâr şia istor ică a om ul ui ar fi tocmai dovada apartenenţei sale la lume şi ar fi în concordanţă c u condiţia sa de a-fi-d in -l ume. Chi ar şi trecând prin cea mai pro fundă s ublimare, n -ar însemna decât alegerea iubirii-cupiditas, adică a „înainte"-l ui greşit. Însă, chiar 4. Enarrationes in Psalmos, 25, ii, 2: ,,Ar trebui să- l socoteşti aproapele tău p e orice om, chiar şi înainte să fie creştin. Căci nu ştii în ce raport este el cu D umnezeu; mai mult, nu ştii nici cum se poate să-l fi cuno scut D umnezeu dinainte".
5. ln Johannis evangelium tractatus, LXV, I: ,,Nu orice fel de iubire îl înnoieşte pe cel ce ascultă de ea ori, mai degrabă, i se supune, ci doar iubireadespre care Domnul, ca s-o deosebească de iubirea trupească, a adăugat: «Aşacum v-am i ubit Eu»".
CREATOR ŞI CREATURĂ 157
dacă e „ îna i nte"-le greşit, nu e lipsit de rost, căci rostul iubirii-cupiditas constă tocmai în faptul de a fi „după lume". Completa izolare a omului în prezenţa (în faţa) lui Dumnezeu, care actualizează
întoarcerea, explică de ce iubirea ordonată în chip divin se rveşte la împlinirea lepădării de sine. Motivul e că iubirea echivalează
cu renunţarea la orice a l egere independentă şi la orice legătură ce fusese iniţial sta bilită cu lumea.
Însă ce nu putem înţelege e cum, prin această iubire prin care ne lepădăm şi de noi înşine, şi de lume, o al tă persoană poate fi încă socotită aproapele n ostru, adică cineva în mod aparte legat de noi. În partea a treia vom vedea că întâlnim acea altă persoană
drept aproapele nostru prin caritas „soci a lă", pentru că fiinţele omeneşti sunt menite să fie laolaltă în temeiul obârşiei lor istorice comune din Adam. Cu toate că această v ieţuire laolaltă este din lume, ea îi conferă aproapelui o anumită importanţă chiar şi prin iubirea ca lepăda re de sine. Însă în această etapă nu vom lua în seamă discrepanţa ce se naşte din completa izola r e a omului în prezenţa (în faţa) lui Dumnezeu. Nu vom ţine seamă de ea pentru că, din perspect iva lui Augustin, am putea înţelege îns emnătatea aproapelui numa i socotind u-l a fi „din lume" şi, de aceea, n-am putea aduce recunoaştere adevă r atei surse a însemnătăţii aproapelui, aşa cum apare ea în gândirea lui Augustin.
Iubirea ca lepădare de sine înseamnă a iubi renunţând la sine însuşi, ceea ce [A:033343] înseamnă, mai departe, a-i iubi pe toţi oamenii atât de deplin şi de nediferenţiat, încât pentru cel ce iu beşte astfel lumea devine un pustiu. În plus, mai înseamnă şi a-i iubi „ca pe noi înşine". Prin faptul că se referă înapoi, omul în calitate de creatură îşi dobândeşte fiinţa proprie. Cum omul este şi „de la Dumnezeu", şi „pentru Dumnezeu", el îşi însuşeşte fiinţa proprie în prezenţa (în faţa) lui Dumnezeu . Această întoarcere prin redobândirea fiinţei proprii, şi izolarea obţinută prin intermediul ei, este unica sursă a iubirii de aproapele. Premisa pentru a-l înţelege corect pe aproapele meu este să mă-nţeleg corect pe mine însumi . Numai după ce m-a m asigurat de adevărul fiinţei mele
158 IUB IREA LA SFÂNTUL AUGUST IN
proprii îl po t i ubi pe aproapele me u î n fiinţa l ui aute ntică, adică
în condiţia sa crea tă. Şi, d upă cum nu i ubesc si nele pe care l-am crea t pri n fap tul că aparţin l umii , tot as tfel nu-l i ubesc nici pe aproapele me u î n î ntâl nirea mea co ncre tă şi l umească c u el. Dimpotrivă, îl i ubesc î n co ndiţia sa crea tă. Iubesc ceva î n el, a nume exac t lucr ul care, pri n si ne î nsuşi , el nu es te : ,,Iube şti î n el nu ceea ce este el, ci ceea ce ai vrea s ă fie"6• Asta nu doar că-l me nţi ne î n izolare pe cel ce iubeş te şi e preoc upa t chiar şi de cei care-i s unt cei mai apropiaţi numai fiindcă -I i ube ş te pe D um neze u în ei.7 Ci înseamnă, totoda tă , că şi pe ntr u aproapele i ubirea e to t o simplă
chemare la izolare , o chemare î n faţa (în prezenţa) lui D umneze u. 8
Cel ce i ube şte îl tra ns formă pe cel iubi t î n ega lul să u. 9 El i ube şte aceas tă e gali ta te î n celălal t fie că cel i ubi t o î nţele ge ori nu. 10 Pri n 6. Sermones in epistolam Johannis primam, VII, rn.
7. Sermones, 336, 2: ,,Îl iubeşte cu adevărat pe prietenul său acela care-liubeşte pe Dumnezeu în prietenul său, fie pentru că Dumnezeu sălăşluieşteîn acela, fie astfel încât Dumnezeu să sălăşluiască în el".
8. Epistula,e, 130, 14. [,,De fapt, ne trăim în mod profitabil viaţa trecătoarenumai dacă o folosim pentru a obţine merite prin care să putem dobândiviaţa veşnică. Aşadar, toate celelalte lucruri profitabile şi dorite în modcorect trebuie raportate, fară-ndoială, la acea unică viaţă în care trăim laolaltă
cu Dumnezeu şi prin mijlocirea vieţii Lui. În măsura în care ne iubim penoi înşine în Dumnezeu, dacă-l iubim pe El cu adevărat, tot la fel, potrivitunei alte porunci, îl iubim cu adevărat pe aproapele nostru ca pe noi înşinedacă, pe cât ne e cu putinţă, îl călăuzim spre o iubire de Dumnezeu asemănătoare. Prin urmare, îl iubim pe Dumnezeu pentru El însuşi, dar pe noiînşine şi pe aproapele nostru, pentru El.· Însă, chiar şi când trăim astfel, să
nu credem cumva că ne-am aşezat statornic în fericire, ca şi cum n-am maiavea nimic pentru care să ne rugăm. Cum am putea dobândi fericirea înviaţă, când încă ne lipseşte imboldul pentru o viaţă bună?"]
9. Sermones in epistolam Johannis primam, VIII, 8: ,,Trebuie să-ţi doreştica toţi oamenii să fie egalii tăi".
rn. Jn Johannis evangelium tractatus, LXXXVII, 4: ,,Aşadar, ni se interzicesă iubim în ea [în lume] ceea ce ea iubeşte în ea însăşi şi ni se porunceşte să
iubim în ea ceea ce ea urăşte în ea însăşi, anume lucrarea lui Dumnezeu şifeluritele binefaceri ale bunătăţii Sale".
CREATOR ŞI CREATURĂ 159
iubirea ca lepădare de sine, eu lepăd şi cealaltă persoană, însă n�o dau uitării (vezi supra, partea întâi, capitolul 3) . Această lepădare corespunde lui „voiesc ca tu să fii" [volo u t sis] şi „te duc cu mine la Dumnezeu". Lepăd cealaltă persoană ca să pot pătrunde la fiinţa sa autentică, întocmai cum, căutându-mă pe mine însu mi, mă lepăd pe mine însumi .
Ar trebui spus aici că trăirea potrivită [A:033344] a obârşiei mele proprii constă în lepădarea de mine însumi, ceea ce înseamnă
să-mi înţeleg propria existenţă drept una iniţial încărcată de sens.
