67. De civitate Dei, XIV, 9.
7 4 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
3. Ordinea iubirii
[B :033 166] Libertatea viitoare , anticipată prin caritas, se rveşte drept călăuză şi reper ultim pentru în ţelegerea corectă a lumii şi pentru justa evaluare a tot ce se întâmplă în ea -a lucrurilor şi deopotrivă a oamenilor. Ce ar trebui şi ce nu ar trebui dorit şi cine ar trebui iubit şi cine nu - toate acestea se hotărăsc cu referire la viitorul anticipat, cum şi măsura de dorinţă şi iubire care-ar trebui investită în orice se petrece în prezent. Viitorul anticipat stabileşte ordinea şi măsura iubirii (dilectionis or do et mensura) . 1 Potrivit lui Augustin, există întotdeauna o astfel de ordine ierarhică a iubirii.
Cum este o ordine lumească, există o ierarhie naturală conform căreia revărsăm iubire -mai întâi rudelor apropiate, apoi prietenilor noştri şi, în sfârşit, oamenilor pe care nu-i c unoa ştem. 2
Roman fiind, Augustin n umeşte „virtute" conduita adecvată
a oamenilor pe lumea aceasta. În lucrarea sa politică, Cetatea lui Dumnezeu, el scrie că „o de finiţie scurtă şi adevărată a virtuţii este ordinea i ubirii" 3• Diferenţa dintre această ierarhie lumească şi I. De Trinitate, V11I, 8, 12; IX, 4, 4; v. şi De doctrina christiana, I, 27, 28: ,, iubirea b ine-ordonată"; De civitate Dei, )0/, 22 (pentru definiţia virtuţii ca ordine a iubirii).
2. De doctrina christiana, I, 28, 29.
3. De civitate Dei, )0/, 22: ,,Aşadar, îmi pare că o definiţie scurtă şi adevărată a virtuţii este ordinea iub irii. [De aceea în sfânta Cân tare a Cântărilormireasa lui Hristos, cetatea lui Dumnezeu, cântă: «Ordine în iub irea mea»]".
IUBIREA CA DORINŢĂ 75
ordinea care se naşte din viitorul anticipat este că ierarhia lumească
iubeşte şi doreşte orice sau pe oricine iubeşte şi doreşte de dragul acelui lucru în sine , chiar dacă nu mereu cu aceea şi intensitate.
În schimb , ordinea stabilită prin raportare la viitorul anticipat cere ca nimeni şi nimic să nu fie iubit de dragul acelui lucru în sine : ,,Orice om , în virtutea faptului că e om , ar trebui iubit de dragul lui Dumnezeu , iar Dumnezeu , de dragul Lui "4•
Din perspectiva viitorului anticipat , lumea nu doar că nu e veşnică , ci nu există în nici un caz de dragul ei înse şi. De aceea , atitudinea pe care se cuvine s-o aibă omul faţă de lume nu este
,,desfatarea " (frui), ci „ folosirea " (uti) . Oamenii ar trebui să se folosească de lume nestingherit şi cu aceea şi independenţă faţă de ea precum aceea cu care stăpânul se folo�eşte de mijloacele şi instrumentele sale. Relevanţa mijloacelor şi a instrumentelor e determinată de scopul ultim al celui ce le foloseşte. Şi astfel lumea , care e ancorată în acel „de dragul a ceva ", capătă sens potrivit intenţiei celui ce se foloseşte de ea. Privită din această perspectivă , lumea e pusă într-o ordine bine stabilită -ordinea în funcţie de importanţa mijloacelor în vederea unui scop. Şi , cum omul , utilizatorul , e cel care hotără şte în privinţa mijloacelor şi scopurilor , ordinea aceasta nu este „obiectivă " (determinată de lume) , ci „subiectivă "
sau antropocentrică. Întocmai cum omul este de dragul lui Dumnezeu , lumea este de dragul omului. Relaţia omului cu un lucru (res), a şadar cu tot ce există , e determinată de iubirea ca dorinţă.
Astfel , iubirea de lume , [B:033 16 7] călăuzită de un scop ultim transmundan , e în esenţă secundară şi derivată. Străduindu-se să
atingă „binele suprem " care nu este din lumea aceasta , lumea , în
„obiectivitatea " ei de sine stătătoare , a căzut în uitare , chiar dacă
cel ce iubeşte îi aparţine încă. Din viitorul absolut , căruia ca ri tas l-a împins să i se predea , omul se întoarce cu necesitate în lumea aşa cum există ea acum , constatând că aceasta şi-a pierdut semnificaţia iniţială şi că , iubind-o şi dorind-o , n-o mai iubeşte ori doreşte 4. De doctrina christiana, I, 27, 28.
76 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTI�N
de dragul e i. Cu toate astea, în v iitorul absolut omul a obţinut deopotr ivă un punct de refer inţă care se găse şte, în pr inc ipiu, în afara lum ii şi care, de aceea, poate se rvi acum drept normat iv al tuturor lucrurilor de pe lume, precum ş i al relaţiilor d intre ele.
Firul călăuz itor un ificator al acestu i punct de refer inţă normat iv este „binele suprem", iar ob iectul său este lumea ex istentă. Am văzut ma i îna inte cum, în căutarea s inelu i propr iu, ex istenţa umană însă şi dev ine ob iectul dor inţe i şi tânj ir ii, ad ică un „lucru"
care e iub it ca ş i cum ar ex ista în mod obiect iv, o „v iaţă adevărată"
în afara vieţ ii de acum. Această „reificare" a existenţei se împlineşte tocmai prin proiectarea ei într-un v i tor de o statornicie atemporală.
Cel ce se întoarce d in v iitorul absolut ca să regleze (să normeze) lumea îşi va vedea chiar şi propria existenţă actuală ca pe un „lucru"
pr intre altele, care trebu ie a şezat în rândul a tot ce ma i ex istă.
Pentru a înţelege pe depl in urmările aceste i operaţiuni, nu trebu ie să u ităm că amor sui, iub irea de s ine, de la August in poate avea două înţelesuri complet d ifer ite : ,,iub irea de s ine" care dă
naştere căutăr ii de s ine u im ite ( ,,Am deven it pentru m ine însumi o întrebare") e total d ifer ită de iub irea de s ine deloc nedumer ită
care se na şte d in această caritas ordonată.5 Nu doar lumea, c i şi sinele este împ ins spre u itarea prezentulu i în favoarea v iitorulu i.
At itud inea omulu i faţă de s inele propriu nu e determ inată n ic i de iub ire ş i n ic i de ură. C i, d impotr ivă, iub irea sau ura decurg aproape automat d in evaluarea generală a lum ii căre ia s inele î i aparţ ine în prezent. Sursa aceste i evaluăr i este „b inele suprem" -
şi ord inea ce decurge d in el. În această ord ine, eul este întocma i ce sunt şi toate dimprejurul lu i - un s implu „lucru" de folos it pentru v iaţa adevărată ce va să v ină. Faptul că lumea e relat ivizată
are urmăr i ş i asupra ind iv idulu i, de vreme ce el se „vede" pe s ine ca parte d in lumea d in a fara lu i, ca ob iect al strădaniilor lu i. Prin iub irea ce se naşte d in această ordine, lepădarea de s ine pseudocre ştină dev ine reală ş i concretă, [B:033 168] guvernând o v iaţă de om care pr in caritas se ancorează în b inele suprem.
5. Confesiuni, X, 33, 50.
IUBIREA CA DORINŢĂ 77
În ordinea ce decurge din viitorul absolut, ceea ce a fost normatnu se întâlneşte decât ca pur existent. Cel ce normează, a căruiobiectivitate faţă de lume şi faţă de sine însuşi e garantată prinanticiparea iubitoare a binelui dorit, nu se mai preocupă nici delume, nici de sine însuşi. Cu această obiectivitate indiferentă elhotărăşte ce anume ar trebui iubit. Iubirea însăşi este o urmare aacestei hotărâri. Acelaşi lucru e valabil şi pentru intensitatea pecare iubirea o va consacra obiectului ei, în funcţie de ordineacare-i atribuie fiecărui lucru locul cuvenit. Fiecare e iubit exactatât cât se cuvine să fie iubit, nici mai mult, nici mai puţin.
Duce o viaţă cuviincioasă şi sfântă acela care e un judecător nepărtinitoral lucrurilor. O persoană a cărei iubire e bine-ordonată este aceea care nuiubeşte ceea ce nu se cuvine să iubească şi care iubeşte ceea ce se cuvine să
iubească. El nu iubeşte un obiect mai mult, dacă acela merită să fie iubitmai puţin, [şi nici nu iubeşte egal ceea ce s-ar cuveni să iubească fie maimult, fie mai puţin, dar nici nu iubeşte mai mult ori mai puţin ceea ces-ar cuveni să iubească egal] .6
