31. Confesiuni, XI, 13, 16.
IUBIREA CA DORINŢĂ 63
înţelese ca moduri ale prezentului. Augustin scrie : , Există trei timpuri, şi anume prezentul lucrurilor trecute, prezentul lucrurilor prezente şi prezentul lucrurilor viitoare", căci viitorul există doar ca aşteptare, iar trecutul, ca amintire, şi amândouă, atât aşteptarea, cât şi amintirea, se petrec în prezent.32 Aşadar, a trăi în aşteptare până-n punctul uitării e tot un fel de a trăi în prezent . Aceasta este singura modalitate de a uita complet de tine. ,,Dumnezeu trebuie iubit în aşa fel încât, dacă aşa ceva e cu putinţă, să uităm de noi înşine. "33
Însă această stare de uitare nu e în nici un caz caracteristică
numai iubirii de Dumnezeu. De vreme ce dorinţa este modul de bază al existenţei umane, oamenii întotdeauna „uită în favoarea a ceva", şi anume în favoarea a orice se-ntâmplă să dorească. Dorinţa în sine este o stare de uitare. Aşadar, dac ă „sufletul a uitat de sine din iubire de lume [B:033 153], acum să uite de sine din iubire de Dumnezeu"34• Indiferent ce iubeşte şi doreşte omul, mereu uită de câte ceva. Când tânjeşte după lume, el uită de sinele propriu şi uită de lume; când descoperă că nu-şi poate găsi sinele decât tânjind după Dumnezeu, el uită de sinele propriu. De şi dorinţa apare din voinţa de a fi fericit ( beatum esse ve lle) şi astfel se referă înapoi la sine, ea îşi uită această origine, se desprinde de această ancoră şi e absorbită complet de obiectul său. Schimbarea punctului de referinţă care are loc în decursul dorinţei, astfel încât cel ce iubeşte uită de sine în căutarea celui iubit, este „trecerea",
„tranziţia" (t ransitus) speci fică oricărei tânjiri.35 , Trecerea" indică
momentul în care cel ce iubeşte nu mai iubeşte cu referire la sine însuşi, momentul în care întreaga sa existenţă a devenit „iubitoare".
În mod similar, ca ritas, iubirea care tânje şte după Dumnezeu, împline şte „trecerea" c ătre veşnicia viitoare .
32. Ibid., XI, 20, 26; XI, 28, 37 [ed. rom. cit., pp. 569, resp. 589 (n. tr.)].
33. Serrnones, 142, 3.
34. Ibid.
35. Ibid.
64 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
Făcând astfel, omul nu doar că uită de sine, ci, într-un fel, încetează să mai fie el însuşi, adică această persoană anume cu acest loc anume în timp şi-n spaţiu. El îşi pierde modul de existenţă
uman, finitudinea, fară să capete în sc himb modul de existenţă
divin, veşnicia. Fiindcă existenţa umană e vremelnică, modul ei de a fi este dinspre o origine către un capăt. Trecerea aduce uitarea lui „dinspre" în favoarea lui „către", pe când uitarea originii ş terge întreaga dimensiune a trecutului. , Întinzându-se" (extentus) spre ceea ce st ă înainte (ante) şi „încă nu" este (nondum) , omul îşi uită
şi îşi dispreţuieşte propriu-i trecut lumesc , precum şi multiplicitatea lwnii, din mijlocul căreia el şi-a adus aminte de sine însuşi. Viitorul temporal (tot ceea ce încă nu este) trece din viitor în prezent şi apoi în trecut. Însă viitorul absolut la care se ajunge prin trecere rămâne pentru totdeauna ceea ce este -etern iminent, de neclintit prin nici o acţiune omenească şi mereu separat de finitudinea omenească. Cum nu se poate face nimic în privinţa acestui viitor, singura atitudine potrivită a omului faţă de el este aşteptarea, fie o aşteptare plină de speranţă, fie una guvernată de frică. Viitorul absolut este sperat de cei ce-i aparţin lui Dumnezeu graţie lui ca ritas şi este temut de cei ce aparţin lumii acesteia, din care trebuie să plece prin moarte. De aceea miezul crezului cre ştin este speranţa. De fapt, iu birea şi spe ranţa faţă de principiile cre dinţe i o fac pe aceasta să fie cre ştină şi o deosebesc de credinţa supersti
ţioasă în demo.ni. 36 În permanenta sa iminenţă, acest viitor absolut nu poate distrage . Întinzându-se înainte spre el, omul trăieşte nu
„dilatat, ci extins" (non distentus se d extentus), chiar dacă rezultatul e uitarea de sine sau depăşirea de sine . 37 [B:033 154] Augustin spune că „nimeni nu poate ajunge la El decât dacă se lasă-n urmă pe sine însuşi "38.
Cercetarea existenţei umane din perspectiva durabilităţii a arătat că temporalitatea e trăsătura ei dominantă : ,,Devorând timpul 36. Epistulae, 194, II, despre credinţa în demoni.
37. Confesiuni, XI, 29, 39.
38. ln Johannis evangelium tractatus, XX:, II.
IUBIREA CA DORINŢĂ 65
şi fiind devorat de timp" (devoram tempora, devoratus temporibus).39
Potrivit lui Augustin , fiinţa şi timpul sunt opuse. Pentru a fi, omul trebuie să-şi depăşească existenţa omenească , temporalitatea : ,,Astfel, pentru a putea fi şi tu , treci dincolo de timp " 40. Aşadar , ,,trecerea" constă în transcenderea tempor alităţii , iar ceea ce trebuie uitat, şi este uitat, e finitudinea. Întocm ai cum cel ce iubeşte uită
de sine în favoarea celui iubit, omul muritor, vremelnic poate uita de propria existenţă în favoarea ve şniciei. Trecerea este uitarea.
Mai mult , în ciuda tuturor avertizărilor că binele suprem pentru om n-ar trebui să se găsească în afară, trecerea face un salt dinspre ea înspre ceea ce se găseşte în a fara ei. Iar asta e inevitabil câtă
vreme iubirea e înţeleasă şi de finită drept dorinţă. Prin urmare , primul s fat : ,,Nu merge în afară; întoarce -te în tine însuţi", care te conduce să afli că „natura ta e nestatornică", este urmat de un al doilea sfat : ,,Treci şi dincolo de tine însuţi".41 Astfel , omul depă
şeşte nu doar lumea, ci şi natura umană în sine.
Cea mai mare dificultate pe care o ridică , pentru Augustin , această stare de uitare de sine şi completă lepădare a existenţei umane este că face aproape cu neputinţă de îndeplinit porunca cre ştină fundamentală de a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi .
Dificultatea se naşte din de finirea iubirii ca dorinţă şi a omului drept cineva care se a flă mereu în nevoie şi mereu izolat de ceea ce-i aduce fericirea, adică de fiinţa proprie. Chiar caritas mijloceşte Între om şi Dumnezeu exact la fel cum cupiditas mijloce şte Între om şi lume. Tot ce face este să mijlocească. Nu e o manifestare a unei interconexiuni originare între om şi Dumnezeu ori între om şi lume. Cum orice dorinţă este determinată de - şi dependentă
de -obiectul ei , drumul omului către sine însuşi (care a în ceput sub titlul de autarhie greacă şi autosu ficienţă stoică) trebuie să se încheie cu lepădarea de sine şi uitarea de sine de dragul lumii sau 39. Confesiuni, IX, 4, IO [ed. rom. cit., p. 401 (n. tr.)] .
40. ln Johannis evangelium tractatus, XXXVIII, IO, pentru discuţia importantă despre nefiinţa timpului.
41. Despre adevărata religie, XXXIX, 7, 2.
66 IUBIRE.A LA SFÂNTUL AUGUSTIN
de dragul lui Dumnezeu. Ar trebui să fie de la sine-nţeles că acest fel de lepădare de sine, chiar da că se numeşte caritas, este de fapt pseudocreşt in. (Vom prezenta această chestiune mai detaliat în capitolul 2 al părţii a doua.)
„Binele" de care e lipsit omul şi pe care, de aceea, îl doreşte este viaţa fără de moarte şi fără pierdere . Dumnezeu, ca obie ct al iubirii (ca dorinţă), nu este decât manifestarea acesrui „bine" .42 Anticipând veşni cia (viitorul absolut), omul doreşte propriul lui sine viitor şi neagă a cel eu- însumi pe care-l găseşte în realitatea pământeas că .
Urându-se pe sine şi lepădându-se de sine, [B:033 155] el ură şte şi se leapădă de prezent, de sinele muritor, care este, la urma urmei, creaţia lui Dumnezeu. Criteriul pentru a deosebi binele de rău în iubire nu este lepădarea de sine de dragul celorlalţi ori de dragul lu i Dumnezeu, ci lepădarea de sine de dragul ve şni ciei care ne stă înainte. Rezultă de aici că omul n-ar trebui să iubeas că în viaţa aceasta, ca să nu piardă în viaţa veşni că . Da că- şi trăieşte prost iubirea, atun ci a urât, iar da că-şi trăie şte bine ura, atunci a iubit.43
