Augustin dă un răspuns la ace astă Întrebare în c arte a a X- a a Confesi unil or. Întreb are a pe c are-o ridică el este: , Ce iubesc deci atunci când îl iubesc pe Dumnezeul me u?"22. Subliniere a pe c are am adăug at-o conţine răspunsul la întrebare a no astră. Augustin 19. lbid., X, 33, 50 [v. ed. rom. cit., p. 507 (n. tr.)] .
20. lbid., X, 3, 3; VI, 1, I; VII, 7, II [v. ed. rom. cit., pp. 439, 239, respectiv 309 (n. tr.)] .
21. Jbid., VII, IO, 16 [v. ed. rom. cit., p. 315 (n. tr.)] .
22. Jbid., X, 7, II [ed. rom. cit., p. 451 (n. tr.)] .
IUBIREA CA DORINŢĂ 59
îl ca ută aici pe D umneze ul inimii om ul ui, iar că utarea devine şi o că utare a Fiinţei S upreme n umai în sen sul că această Fiinţă
( D umneze u) e ste miez ul inimii om ul ui. Căci „a tunci când îl i ube sc pe D umneze ul meu" n u i ube sc „ frumuseţea corp urilor , n u splendoarea timpului şi nici suavele melodii ale fel uri telor cântări", şi totuşi „i ube sc un an ume fel de l umină şi un anume fel de gla s şi o anume mireasmă", iar acestea îi aparţin „omului me u lă un tric"
întocmai cum frumuseţea aparţine corpurilor şi străl ucirea l uminii şi suavi ta tea melodiilor, doar că aceste însuşiri, sălăşl uind ac um înlă un tr u, unde l umea din afară n u poa te pă tr unde, n u mai au nevoie să se alipească de ma teria trecă toare şi devin esenţe p ure -
lumina p ură care „străluceş te în sufle tul me u n u are hotar, melodia care răsună acolo n u piere în timp, miresmele care se răspânde sc acolo n u le împ răş tie suflarea vân tul ui [ ... ] şi nici o îndestulare n u mă va despărţi acolo de to t ce -mi este aproape".23 C u al te c uvin te, acest Dumneze u care e D umneze ul meu, obiectul corect al dorinţei şi i ubirii mele, este chintesenţa sinel ui me u lă un tric şi prin urmare n u e sub nici o formă iden tic c u el, d upă c um nici despre frumuseţe, chin tesenţa tuturor corpurilor frumoase, nu se poate spune că e iden tică c u vreun corp. Şi, d upă cum corp ul poate fi mi stui t, dar n u şi frum useţea, d upă c um l umina poa te fi stinsă, dar n u şi străl ucirea, d upă c um sune tele vin şi se d uc, dar n u şi suavi ta tea în sine a muzicii, to t la fel „abisur ile" în tunecoase ale inimii omul ui sun t sup use timp ul ui şi sun t mi stui te de timp, dar n u şi fiinţa ei chin tesenţială care se alipeş te de ea. Acestei fiinţe chintesenţiale îi pot aparţine graţie i ubirii, de vreme ce i ubirea conferă apar tenenţă : ,,Ţineţ i-vă de i ubirea de D umneze u, pentru ca, prec um D umneze u este în vecii vecilor, aşa să dăin uiţi şi voi în vecii vecilor ; căci fiecare este d upă c um îi e ste i ubirea"24• Om ul îl i ubeşte pe D umneze u pen tru că D umneze u îi aparţine d upă
cum esenţa aparţine exi stenţei, însă tocmai din acest motiv omul 23. lbid., X, 6, 8 [v. ed. rom. cit., p. 447 (n. tr.)] .
24. Sermones in epistolam Johannis primam, II, 14.
60 IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
nu este. Găsindu-l pe Dumnezeu, el găseşte ceea ce- i lipse şte, şi anume exact ceea ce el nu este : o esenţă eternă. Acest etern se manifestă „ înlăuntru" - este acel inte rnum aete rnum, lăuntr icul ca etern. 25 Ş i el poate fi etern numa i pentru că este „lăcaşul" esenţe i umane. , Omul lăuntr ic", pe care och ii mur itor i nu-l pot vedea, e locul potr iv it unde să- ş i facă lucrarea un Dumnezeu nevăzut.
Omul lăuntr ic nevăzut, care este un stră in pe pământ, îi aparţ ine Dumnezeului nev ăzut. Întocmai cum ochii me i trupeşti se desfată
cu lumina fiindcă binele lor potrivit este strălucirea, ,,omul lăuntric"
îl iubeşte pe Dumnezeu fi indcă binele lu i potr iv it este cel ve şnic.
În acest sens este Dumnezeu num it „b inele suprem", anume binele tuturor celor bune, a şa-zicând , sau b inele pe care-l dorim de fapt atunci când căutăm toate celelalte lucrur i bune. Aşadar, Dumnezeu este singurul corelativ autentic al dor inţe i. Ş i, cum dorinţa tânjeşte după poses ie, putem doar să dor im să avem ş i să
deţinem acest b ine al tuturor celor bune întocma i cum dor im să
avem şi să deţinem toate celelalte lucrur i bune. 26 În măsura în care omul iubeşte acest [B:033 15 1] ,,bine suprem", el nu iubeşte nimic altceva decât pe s ine însuşi, adică acea parte d in el care e obiectul autentic al iub irii de sine : propria lu i esenţă. Însă, cum această esenţă umană este imuabilă prin definiţ ie (in commuta bilis), ea se a flă în flagrantă contrad icţ ie cu ex istenţa umană, care e supusă timpului şi se schimbă de la zi la zi, de la oră la oră, apărând prin na ştere d in nefi inţă şi d ispărând pr in moarte în nefi inţă . Cât timp omul există, el nu este. El poate doar să-şi anticipeze esenţa strădu indu-se să dobândească ve şn icia, şi va fi numai atunci când în sfârşit o va avea şi se va bucura (frui) de ea . Iubirea de sine (amo r sui) corectă nu iube şte sinele de-acum, care urmează să moară, c i pe acela care-l va face să tră iască veşn ic. Când începe să-şi caute sinele esenţ ial în v iaţa de-acum, omul descoperă pentru pr ima dată că este cond amnat să moară şi că este nestatornic (muta bilis).27
25. Confesiuni, IX, 4, IO.
26. Despre liberul-arbitru, II, 9, 26.
27. Despre adevărata religie, XXXIX, 72.
IUBIREA CA DORINŢĂ 61
El găse şte exis te nţa în lo c de ese nţ ă, ia r exis te nţa e nesigu ră. Un s ine exis te nt, nesta to rnic nu poa te rămâ ne to tdeau na p reze nt şi repe rabil: , Câ tă v reme po rţi cu tine ceva ce trebuie s ă pie rzi şi să
la şi să ple ce fie în moa rte, fie în viaţă, a ce l lu cru nu poa te fi cu tine pe ntru to td eau na "28. Aşada r, în clipa- n ca re „des cope ri că
eşti nes ta to rnic de la na tu ră, trebuie s ă te dep ăşe şti pe tine " 29.
A ceas tă „dep ăşi re " (, trans ce nde re ") me rge d incolo de timp şi încea rcă s ă p rind ă veş ni cia, ,,v iaţa ve şnică" p rin opoz iţ ie cu „v iaţa tre cătoa re ".
Î ns ă, de v reme ce ve şnicia nu poa te fi înţe leasă de o fiinţă v reme lnică de câ t în te rme nii u nei absolute o rie ntări către viito r, ea se poa te actualiza doa r sub forma negării to ta le a preze ntulu i. Cu alte cuvinte, pe ntru că iubirea de si ne iubeşte preze ntul, ea trebuie s ă se pres chimbe în ură de si ne. Lu crurile stau as tfel nu fiindcă
iubirea de sine ca atare se face v inova tă de mând rie şi fală neînd reptăţi te (ca la Pave l) , ci fii nd că o absolu tă o rie nta re către v iito r poa te fi a nticipa tă doa r a nih ilâ nd p reze ntu l mu rito r, v reme lnic, ad ică
urând s inele existe nt (odium sui). Ese nţa prop rie a v ieţ ii, ,,b ine le "
e i intrinse c, trebu ie să tra ns ce ndă şi chiar s ă nege v iaţa, câ tă v reme o rice v iaţ ă lumească e de te rmi na tă de opusul ei, de moa rte, ca re es te sfâ rşi tul ei fi res c ş i ine re nt. P ri n u rma re, adev ăratul capăt sau scop al vieţi i trebu ie desp ărţi t de v iaţa în sine şi de realita tea ex iste nţia lă actuală. Adev ăratu l scop al vieţi i e proie ctat într-u n v iitor absolut. Şi totu şi, această proiecţie nu funcţionează. Nici un v iitor, nici chia r absoluta o rie nta re către viito r, nu poa te s ă-şi nege v reoda tă o rig inea în tempo rali ta tea obi ş nui tă a omu lu i. U n eve nime nt aşteptat să se petreacă în acest viitor absolut nu este, structural, cu nim ic d ife ri t de a lte eve nime nte a ş tep ta te s ă se pet rea că în lim ite le v ieţii p ămâ nteşti. De a ceea v iaţa veş nică, aş tep ta tă ca u n 28. Sermones, 125, 11.
29. Despre adevărata religie, XXXIX, 72 [v. şi tr. din ed. ro m.: SfântulAugustin, Despre adevărata religie, tr. Cristian Bejan, st. introd. Alin Tar,H umanitas, Bucureşti, 2007 (n. tr.)].
62
IUBIREA LA SFÂNTUL AUGUSTIN
evenime nt viitor, îşi găse şte corelativul în dori nţă şi apetenţă, adică în a cele fa cultăţi umane care nu pot de cât să-şi aşt epte „binel e" [B:033 15 2] din a fară. Î n a cest co nt ext con ceptual, cari tas, ca orice iubire, trebuie înţeleasă drept dori nţă şi se deosebeşte d e cupidi tas numai pri n obiectul ei. De aici rezultă că viaţa unui om, dacă e o „viaţă feri cită ", s-a tra nsformat Î ntr-un bin e a şt eptat din afară. Cu alte cuvinte, viaţa a ctuală a omului est e neglijată în favoar ea viitorului său şi îşi pierde însemnătat ea şi greutatea pri n comparaţie cu a cea viaţă adevărată care e proiectată Î ntr-un viitor absolut şi proclamată scop ultim al existenţei umane actuale, lumeşti.
A spune că „bi nele suprem " pe pământ e „posedat " în chiar actul d e a-l căuta este, evident, o contradi cţie în term eni. Î ntocmai cum adevărata iubire de sine s e poate a ctualiza, paradoxal, doar pri n ura de sine, ,posesia" poate fi a ctualizată ai ci doar prin uitar e.
Tânjind şi dori nd viitorul, su ntem predispuşi să dăm uitării prezentul, să sărim peste el. Da că prezentul este plin de dorinţa de viitor, omul poate a nti cipa u n prezent atemporal „ în care ziua nici nu începe cu sfârşitul zilei de ieri, ni ci nu se încheie odată cu începutul zilei de mâi ne; este mereu astăzi " 30. Denumir ea potrivită
pentru a cesta este „timp " divi n, adi că timpul celui al cărui „astă zi este veşnicia". 31 Această anticipare, a nume că omul poate să trăiască
în viitor ca şi cum ar fi prezentul şi poate să „deţi nă " ( tenere) şi să se „bu cure " lfrui) de veşnicia viitoare, este posibilă pe baza i nterpretării pe care-o dă Augustin t emporalităţii. Î n contrast cu propria noastră viziu ne, potrivit lui Augusti n timpul nu în cepe în tre ctlt, ava nsâ nd apoi, pri n prezent, spre viitor, ci apare din viitor, curge, a şa-zi când , înapoi prin prezent şi se sfâr şeşte în tr ecut. (În paranteză fie spus, a ceasta este viziunea romană d espre timp, viziu ne care şi-a aflat cadrul conceptual numai la Augustin.) Mai mult, cât priveşte existenţa umană, trecutul şi viitorul sunt 30. Enchiridion, 14, 49 [aici şi la restul citatelor din Enchiridion, trad. îmi aparţine (n. tr.)].
