Controversa aprigă a durat ani la rând fără să slăbească în intensitate, dobândind o existenţă fenomenologică de sine stătătoare.
Arendt o numea pur şi simplu „ Controversa". Între 1963 şi 1969
ea a încercat să răspundă tuturor denaturărilor şi atacurilor la persoană, în scrisori, în discuţii cu membrii comunităţii evreieşti din New York şi ai organiza ţiilor studenţeşti de la Hofstra University ori de la University of Chicago, precum şi în interviuri, însă astfel a pus şi mai mult gaz pe foc. În 1969 a revenit la planul şi atitudinea ei ini ţiale, anume să nu răspundă. La sfârşitul anilor '60 Arendt s-a angajat din nou în multe alte proiecte aflate în diverse stadii de finalizare, inclusiv redactarea Iluminărilor lui Walter Benjamin ( cărora le adăugase pentru publicare o amplă introducere alcătuită
de ea) şi eseurile proprii adunate sub titlul Crizele repu blicii . În 18 PREFAŢĂ
acest d in urmă volum, Arendt s-a aventurat pe terenul m inat din polit ica amer icană legat de violenţa din c ampusur ile studenţe şt i ş i de implicarea Statelor Un ite în V ietnam. Pr ivind retrospect iv, nu e de mirare că textul dactilogra fiat al teze i despre Augustin zăcea pr intre hârt iile e i -nepubl icat, dar nu u itat.
ORIGINEA ŞI RECEPTAREA TEZEI DE DOCTORAT
Analizând teza, cercetător ii care s-au ocupat de Hannah Arendt s-au lovit de o problemă majoră, anume cum să explice că o tânără
studentă evre ică ce lucra sub îndrumarea celor mai de seamă do i reprezentanţ i a i filozo fie i existenţe i a scr is o teză de doctorat despre August in, ep iscop şi sfânt creşt in . Când Hans Jonas, pr ieten ş i coleg al Hanne i Arendt, a fost întrebat cum se expl ică asta, răspunsul lu i a fost că „o astfel de temă nu era deloc neobişnuită în un ivers ităţ ile germane la acea vreme". Percepţ ia lu i Jonas asupra lucrăr ii lu i Arendt despre Augustin era că, , în sine, era un lucru de-nţeles", având în vedere că şi Heidegger, şi Jaspers şi-au îndreptat atenţia spre asemenea gânditori şi ar fi rezonat cu „mesajul existenţ ial ist al lu i Augustin".
De fapt, J onas însuşi l-a ales pe Augustin ş i problema l ibertăţii pentru pr ima sa lucrare, Augustin und das paulinische Freiheitsproblem [,,Augustin şi problema libertăţii pauline"] [Gottingen, 1930], însă a pus accentul pe controversa pel �giană, tema dominantă a scr ier ilor augustin iene de matur itate. Jonas presupunea că subiectul lu i Arendt „a apărut şi s-a dezvoltat în urma lecturilor e i ş i a influenţe i opere i lu i J aspers de la vremea respectivă". El î ş i am intea că gând itor ii creşt in i precum Augustin, Pascal şi K ierkegaard erau „un subiect fierbinte" în univers ităţile germane; cel mai mare interes îl stârneau Confesiunile lui Augustin. Confesiunile erau „un text fundamental, cardinal" - îşi aminteşte Jonas -, care-i îndemna pe studenţ i la „autoanal iză ş i coborâre în adâncur ile conşt iinţe i". Studenţ ii la filozofie au găs it stilul confes iv al lu i PREFAŢĂ 19
Aug us ti n s urpri nzător de „origi nal" î n comparaţie cu tradi ţia grea că a o nas 1990).
Per cepţia lui Jo nas că subie ctul Hannei Arendt se potrivea în contex tul vremii e confirmat ă de o tre cere în revistă a publi caţiilor germane de la sfârşitul anilor '20 în care erau prezentate şi discutate în mod reg ula t teze de do ctora t. Îns ă interesul pentru Augustin nu se manifesta doar în mediul universitar. Cer curile protestante produceau un număr mare de ar ti cole teologi ce şi pastorale pe teme augustiniene, în care au tori de marcă dezbăteau problema legăturii dintre creştinism şi modernitate. Cu toa te că şi diverşi au tori ca tol ici au s cris despre Augustin, mun ca lor de cer cetare îl avea mai degrabă drept obie ct pe Toma d 'Aquino ca pe un soi de arm ă
conserva toare împo triva asal turilor moder nismul ui. F ăr ă-ndoial ă
că felul în care Luther şi l-a însuşit pe Augus tin şi criti cile marelui reformator la adresa scolasti cii au stârnit in teresul pentru Augustin mai mult în tabăra protestant ă. Interesele e cumeni ce au prevalat la sfârşitul de ceniului, când comemorarea a cin cispreze ce se cole de la moar tea lui Augustin a fos t mar cat ă prin tr -o lung ă serie de arti cole, inclusiv unul semnat de Hannah Arendt (vezi „August in şi protestantismul", în Arendt 1994).
Ce e frapant în re cenziile la teza de do ctorat a lui Arendt e că
putem re cunoaşte în ele rezonanţe ale comentariilor criti ce făcute mulţi ani mai târziu cu privire la metoda şi tipul de dis curs ale autoarei. Ha nnah Arend t şi-a în cepu t cariera scrii tori ceas că aşa cum avea să şi-o şi conti nue, anume cu croni ci ames tecate . Comentatorii au formula t mai multe obie cţii : că a operat o redu cţie denaturantă con centrându-se pe caritas, că a interpretat greşi t rolul lui Augustin în tradiţia istori că a gândirii politi ce şi că n -a reuşit s ă
ana lizeze ade cvat contextul şi conţinutul expli cit teologi ce ale ope rei acestuia. Deşi a fost acuza tă că nu ţine cont de is toria, tradiţia şi ca nonul î nce tăţe nit ale cer cet ării augustiniene, Arend t a primit totuşi apre cieri la superlativ pentru viziu nea original ă şi p ătrunz ătoare. Toa tă lumea recunoştea că e o tânăr ă autoare importantă, foarte bi ne preg ăti tă în tr-o nou ă metod ă (fe nomenologia existen-20 PREFAŢĂ
tială), devenită din ce în ce mai vizibilă, si că lucrările ei merită de
'
'
aceea o atenţie critică serioasă.
Într-o recenzie scurtă, de un paragraf, în Kantstudien, J. Hessen îi recunoaşte Hannei Arendt „meticulozitatea şi mintea ascuţită", dar se întreabă totodată de ce n-a luat în seamă munca cercetătorilor dinaintea ei, afirmând că „ar fi avut destul de mult de învăţat din aceasta" (Hessen 1931, p. 175). În subtext, el spunea de fapt că Arendt „ca autoare şcolită fenomenologic" era un outsider. Ea nu-şi scrisese teza despre Augustin sub coordonarea unui specialist în Augustin şi nici nu ci tase întreaga listă de cercetări clasice despre sfânt. Într-o recenzie mai lungă semnată de Max Zepf în
Gnomon, acesta pune sub semnul întrebării încercarea HanneiArende de a alege un aspect al gândirii lui Augustin drept obiectde studiu şi afirmă apoi că „aspectul cu pricina nici măcar nu e ocomponentă esenţială şi fundamentală a lumii intelectuale a aceleipersoane [a lui Augustin] " (Zepf 1932, p. 101). Neînţelegând delocviziunea lui Arende, Zepf consideră că aceasta a ales abordareagreşită şi sugerează că studiul ei ar fi fost mai reuşit dacă ar fi analizat motivele inconsecvenţelor lui Augustin. Sursa contradicţiilordin interiorul filozofiei lui, spune Zepf, ar putea fi dubla tradiţieal cărei moştenitor era, anume „filozofia antică şi ideile creştin-orientale" (ibid. , p. 102).
De fapt, Arende a susţinut exact această teorie în teza sa, însă
cu un tip de discurs existenţial în care publicul cititor s-a pierdut.
Întocmai ca în critica de mai târziu la adresa operei ei din America,Hannah Arendt e acuzată că foloseşte prea îngust şi reductivtextele istorice, favorizând agenda ei modernă. Zepf numeşte tezaei doctorală „o lucrare utilă şi pătrunzătoare", dar - chiar dacă recunoaşte că e posibil ca autoarea să fi descoperit ceva nou cu privirela concepţia lui Augustin despre iubire - ajunge la concluzia că,
„în mare, convingerile sale sunt marcate prea mult de experienţacontrară a formaţiei ei intelectuale ca să poată ajunge la idei cuadevărat noi, mai ales în acest domeniu" (ibid., p. 104). În sfârşit,H. Eger, care semnează o recenzie într-o revistă de istoria bisericii,PREFAŢĂ 21
aduce obiecţii în legătură cu întreaga abordare a lui Arendt asupralui Augustin, mai ales cu privire la faptul că pretinde că-l vaanaliza pe acesta din punct de vedere filozofic fără să discute elementele doctrinare din gândirea lui. Recenzentul e uimit de modul neconvingător în care Arendt insistă că poate realiza ce şi-apropus fără să piardă esenţialul din gândirea lui Augustin (Eger1930, pp. 257-259) .
Desigur, majoritatea acestor critici sunt valabile doar dacă citimteza de doctorat ca pe o analiză teologică ce se încadrează în parametrii cercetării academice despre Augustin de la vremea re,spectivă.
Însă încercarea Hannei Arendt de a importa metoda filozofieiexistenţei într-un domeniu de studiu tradiţional avea, prin definiţie,drept scop să inoveze, să deschidă drumuri noi, aşa cum făcuseră
şi mentorii săi. Teoria ei este că, indiferent dacă Augustin a gânditsau nu cari tas ca iubire de aproapele, drept punct de intersecţieîntre tradiţiile neoplatonică, paulină şi romană pe care le moştenise,în fapt exact acest rol „original" l-a îndeplinit respectivul concept.
Quaestio a lui Augustin, întrebarea lui „Ce însemnătate are aproapele?", are, potrivit lui, multe răspunsuri, posibil incompatibileunele cu altele, iar Arendt vrea să le supună pe toate analizei fenomenologice. Ca atare, teza sa de doctorat e mult mai revelatoarecu privire la Hannah Arendt însăşi şi la direcţiile gândirii ei detinereţe decât ca cercetare academică despre Augustin din Hippona.
În 1929 Arendt se înscrisese deja pe calea ce avea să dureze oviaţă a gândirii pasionate, aşezându-se înăuntrul şi deopotrivă înafara tradiţiei gândirii occidentale ca s-o poată supune examenuluicritic radical. Fiindcă şi-a ales un punct de observaţie asemănătorcu al lui Ianus, caracteristic atât pentru metoda lui Heidegger,cât şi pentru a lui J aspers, ideile ei timpurii au stârnit imediat şi admiraţie, şi consternare. Obiecţiile tacite cu privire la lucrările lui Arendt care pluteau în paginile revistelor universitare de teologie în Germania Republicii de la Weimar din ultima perioadă aveau să evolueze în anii '60 într-o controversă în crescendo printre cititorii din nou-aleasa ei lume publică - ştiinţele politice americane.
22 PREFAŢĂ
MULTUMIRI
Cum ar spune Hannah Arendt, să începi cu începutul e un act de aducere-aminte şi recunoştinţă. Pentru că am învăţat de la ea cât e de importantsă-ţi spui povestea, J udith şi cu mine dorim să le mulţumim tuturor celorcare au făcut cu putinţă această poveste anume. La originea proiectului seaRă o observaţie făcută în treacăt, în urmă cu mai bine de un deceniu, deD oug Scott, care mi-a spus atunci că citise o cronică la prelegerile G iffordţinute de Hannah Arendt şi că dăduse acolo peste o aluzie sumară la existenţaunei traduceri în limba engleză a tezei de doctorat a lui Arendt despre Augustin la B iblioteca Congresului. Amândoi fuseserăm studenţii lui HerbertDeanne la Columbia University, şi D oug a mirosit oportunităţile. A avutdreptate, ca de obicei.
Datorăm de asemenea mulţumiri, care din păcate vin prea târziu, luiM ary M cCarthy. La fel ca prietena ei Hannah, Mary a murit prea devreme, însă nu înainte să ne fi dăruit sfatul ei deschis, aşa cum obişnuia cu toată
lumea, şi un acord de publicare în cal itate de executor al F ondului Arendt.
Ne-am bucurat, deopotrivă, de sprij inul succesoarei ei, Lotte Kohler. Nu înultimul rând, în povestea publicării acestui text, Liz Murphy, fostă directoarede drepturi la Harcourt Brace, merită sincere aprecieri din partea noastră
