Vina tragică
245
Lui nu i se dă nici şansa de a fi absolvit prin suferinţă şi a rămîne în viaţă, ca lui Oreste, nici aceea de a reînvia în spirit, ca eroilor care şi-au pus viaţa în joc pentru o cauză dreaptă. Istoria nu îl reţine pentru suferinţa sa, pe care o merita, ci pentru că a provocat tragedia Antigonei. Căderea lui în propriul aparat de pedeapsă - tragică şi ea, în ultimă instanţă - are în schimb menirea de a dovedi că nu aceasta era calea de urmat şi că ordinea reprezentată de el trebuia să fie schimbată.
Andre Bonnard spune că „orice tragedie este într-un sens un act de revoltă împotriva lumii aşa cum este", iar în alt sens, ,,orice tragedie este un act de credinţă faţă de lumea aşa cum trebuie să
fie" sau „aşa cum este redată, dincolo de aparenţe, în poezie". Această credinţă e exprimată atît prin eroul care se împotriveşte ordinii date, socotită
a fi nedreaptă, cît şi prin faptul că reprezentantul ordinii depăşite se prăbuşeşte o dată cu ea.
Actul de credinţă faţă de „lumea aşa cum tre.buie să fie" presupune din partea celui care îl face puterea de a-şi asuma o vină încălcînd ordinea
„lumii aşa cum este" şi de a plăti pentru asta cu suferinta sau cu viata.
În �ofida caract�rului său consolator, despre care se spune că ar fi dus la moartea tragediei, Creştinismul s-a întemeiat pe actul de credinţă al Mîntuitorului faţă de lumea aşa cum trebuie să
fie. Deşi nu îi va găsi nici o vină, dregătorul Pilat va sfirşi prin a se întreba : ,,Ce este adevărul?", se va spăla pe mîini · şi îl va lăsa să fie judecat de preoţii şi bătrînii cetăţii şi să fie pedepsit după
legile lor, în strigătele mulţimii care cere să fie răstignit.
Tragedia metafizică a eroilor dostoievskieni va pleca şi ea tot de la neîncrederea în „lumea aşa cum este" şi credinţa în „lumea aşa cum trebuie să fie".
246
Ileana Mălăncioiu
Marii păcătoşi din romanele sale postulează
existenţa lui Dumnezeu, dar neagă ordinea divină, socotind-o nedreaptă, întrucît admite suferinţa inocenţilor, şi ajung astfel să nege orice ordine şi morală. Ei nu înţeleg că esenţa doctrinei creştine stă în faptul că pune în centrul său suferinţa nejustificată şi că nu poţi să afirmi existenţa lui Dumnezeu şi să negi Dreptatea Lui.
Kirillov crede că dacă Dumnezeu nu există
omul scapă de frica fizică de moarte şi de frica metafizică de ceea ce va fi după aceea şi e liber. El îşi va pune viaţa în joc pentru a elibera omul de această dublă frică, dar pistolul său va slobozi glontele în zadar. Fiindcă nu va reuşi să se elibereze de spaimă nici pe el, necum omenirea.
Prin sinuciderea lui Kirillov, căreia nu-i urmează
eliberarea omului de frica morţii, aşa cum şi-a imaginat el, ci haosul devorator, provocat de demonii care vor să-şi afirme teribila lor libertate, Dostoievski ne spune : ,,Înapoi, la Dumnezeu !".
Spre deosebire de Kirillov, Ivan Karamazov nu va nega existenţa lui Dumnezeu, dar va nega ordinea divină care admite suferinţa copiilor şi a inocenţilor şi va refuza salvarea condiţionată, plătită
cu un astfel de preţ, dar nu va opta pentru sinucidere, ci va spune : după ce sensul vieţii a dispărut, rămîne totuşi viaţa.
Negînd ordinea divină şi, implicit, limitele impuse în numele acesteia, el va ajunge la formula
,,totul este permis" şi prin ea la justificarea crimei.
Ideea sa va fi preluată de lacheul Smerdeakov, pe care ticăloşia îl va face să-l ucidă pe bătrînul Feodorov Karamazov, calculînd totul astfel încît fapta lui să poată fi pusă în seama lui Dmitri.
Înainte de proces, Smerdeakov se va spovedi în faţa lui Ivan, dar nu pentru a se elibera de fapta săvîrsită, ci pentru a-l acuza că adevăratul vinovat este �l. Întîi fiindcă i-a spus că totul este permis,
