Antigona este pusă în situaţia de a răspunde la două exigenţe de semn contrar. Atît legea cetăţii, cît şi legea Hadesului sînt axate pe morala sublimată în credinţa în zei şi nu pot fi nesocotite. Prin fapta ei pioasă, Antigona răspunde exigenţei morale cuprinse în legea Hadesului, spunînd că
„mai mult timp va trebui să placă morţilor decît celor vii", dar nu vrea să i se sustragă legii lui Creon, ci plăteşte pentru nesupunerea sa. Dacă
în contextul tragediei sale are o vină şi plăteşte pentru ea, din perspectiva timpului, care i-a dat dreptate, este nevinovată.
Tragedia ei prefigurează ideatic tragedia reală
a lui Socrate. Aşa cum se ştie, sentinţa acestuia nu putea fi executată vreme de 40 de zile, datorită
sărbătorilor, şi i s-a pus în faţă alternativa evadării, dar n-a acceptat să se sustragă hotărîrii
Vina tragică
243
tribunalului care l-a condamnat, ci a murit pentru a îndrepta legea.
În pofida egalei îndreptăţiri pe care par să o aibă forţele ce se înfruntă în tragedie, omenirea reţine cazul sublimei Antigona, şi nu pe cel al lui Creon, care a poruncit să fie îngropată de vie fiindcă
n-a acceptat să-şi părăsească fratele, lăsîndu-i trupul pe cîmp, pradă păsărilor şi cîinilor. Aşa cum, în planul vieţii reale, va reţine cazul lui Socrate, şi nu pe al judecătorilor acestuia, care l-au condamnat la moarte pentru că a ascultat de un zeu al său, neauzit încă de nimeni. Şi asta nu pentru că Socrate moare şi nu pentru că Antigona moare.
Din orice unghi de vedere şi din orice timp sînt privite lucrurile, vina asumată de Antigona constă
într-o faptă născută din iubire şi omenie, în vreme ce Creon rămîne un tiran.
Andre Bonnard are dreptate atunci cînd spune că limita ordinii rigide a lui Creon este fascismul.
Dacă Antigona e o eroină care nu se sustrage legii cetăţii, ci îşi pune viaţa în joc pentru a o îndrepta, Creon nu se comportă ca un erou tragic. El nu suferă pentru vina sa de a o îngropa de vie pe Antigona decît atunci cînd se prăbuşeşte o dată cu ordinea inumană pe care a reprezentat-o. Ceasul lui de suferinţă vine prea tîrziu şi prea din afară
pentru ca, o dată cu nenorocirea, să capete şi aura sublimului. El este şi un mare vinovat, şi un personaj tragic, în măsura în care ordinea sa nedreaptă
îl duce la pierzanie, dar nu este un vinovat tragic, pentru că nu are capacitatea de a suferi pentru vina lui şi de a se autopedepsi. El nu luptă nici cu destinul său de pedepsitor, nici cu cel de pedepsit.
Lui îi lipseşte îndoiala tragică a lui Oreste - care va fi desăvîrşită în Hamlet.
Creon cade în propriul său aparat de aplicare mecanică a pedepsei aşa cum va cădea mai tîrziu fanaticul ofiţer din Colonia penitenciară a lui Kafka în maşina lui, programată să înscrie porunca încălcată chiar pe trupul condamnatului.
244
Ileana Mălăncioiu
Fapta pioasă a Antigonei, care e născută din iubire, are menirea de a-i reuni peste moarte pe fraţii săi Polinice şi Eteocle, ucişi unul de celălalt cu aceeaşi sabie la cea de a şaptea poartă a Tebei spre a se împlini blestemul regelui Oedip, batjocorit de ei cînd se afla pe lungul drum al suferinţei sale.
Orice vinovat tragic nu îşi pune numai problema vinei lui de care nu e singurul vinovat şi a pedepsei nemeritate, ci şi pe aceea a responsabilităţii pentru ceea ce decurge din faptele sale şi, în ultimă instantă, pentru destinul său.
În clipa cîn'd îşi asumă încălcarea poruncii inumane a lui Creon, Antigona e gata să-şi asume şi responsabilitatea pentru fapta sa care ar putea îndemna la nesupunere şi ar duce la dezordine.
Ea nu neagă necesitatea ordinii, care nu poate fi concepută prin situarea în afara legii, ci dreptatea ordinii lui Creon.
Un mare erou tragic, chiar şi atunci cînd nu se simte vinovat pentru crima pusă în seama sa, întrucît a făcut tot ce i-a stat în putere ca să se împotrivească destinului prezis şi a săvîrşit fapta care l-a maculat fără să ştie ce se ascunde în spatele ei (cum se întîmplă în cazul lui Oedip), îşi asumă
responsabilitatea şi pentru consecinţele neprevăzute ale acesteia. El nu se întreabă doar în ce măsură
e vinovat, ci şi în ce constă dezechilibrul provocat, care va fi înlăturat pe seama suferintei sale.
Întrucît nu se îndoieşte de ordinea 'sa inumană
datorită căreia piere Antigona, Creon nu se simte doar în afara oricărei vinovăţii, ci şi în afara oricărei responsabilităţi pentru echilibrul stricat. Ca atare, nu-şi pune problema să-l refacă pe seama suferinţei sale. Sfirşind o dată cu ordinea sa, el va fi desfigurat de groază, asemenea ofiţerului coloniei penitenciare. Pe faţa lui nu se va vedea semnul de izbăvire care apare în cele din urmă pe chipul unui erou tragic.
