Go to page:

Text Size:

249

faţă, vina marelui păcătos (care în cadrul romanuluiîntrupează ideea răului) este pusă faţă în faţă cuinocenţa.

Părintele Tihon înţelege că orgoliul nemăsuratal lui Stavroghin îl va face să-şi regrete mărturisirea şi îl îndeamnă să nu încerce s-o publice,fiindcă înainte de a fi tipărită va face alte crime şimai îngrozitoare, prin care va încerca să oprească

dezvăluirea secretului.

Încercînd să-l liniştească, Stavroghin se decidesă amîne totul pe mai tîrziu şi îi spune : ,,Ţintamea este să mă iert eu însumi, de aceea cautsuferinţa".

Am subliniat în mai multe rînduri că, în celedin urmă, ţinta tuturor vinovaţilor tragici esteaceea de a se ierta ei înşişi. Adică de a se reconciliaprin suferinţă cu legea asumată ca proprie lege pecare au încălcat-o şi prin ea cu ei înşişi şi cuceilalţi. Numai că ei nu caută suferinţa. Ea le estedată şi ei o acceptă pentru că sînt convinşi că. nuse poate trăi omeneşte în afara legii. Pe cînd luiStavroghin îi este refuzată şansa de a plăti cupreţul unei suferinţe mai mari decît ar fi meritat,ca oricărui vinovat tragic, pentru a fi absolvit.

Poate fiindcă vina lui este atît de mare încît înraport cu ea nici o pedeapsă (sau autopedeapsă)nu ar fi mai mare decît ar fi meritat.

Stavroghin este disperatul care, asemeneapăcătosului ajuns în infern (aşa cum apare elîn viziunea lui Kierkegaard), întreabă „ce oră

este" şi căruia Diavolul îi răspunde : Eternitatea !

Pentru că lipsa mişcării reale din existenţa (şidin conştiinţa) sa a făcut ca pentru el timpul să

nu mai fie.

Tragedia lui Stavroghin e aceea de a nu-şiputea asuma crima săvîrşită şi a ispăşi prin suferinţă pentru că se îndoieşte de credinţa sa, dar anu putea trece peste ce s-a-ntîmplat pentru că seîndoieşte şi de necredinţa sa. El nu-şi suportă pînă

la capăt amoralismul şi singurătatea în care l-a

250

Ileana Mălăncioiu

dus fapta nemărturisită. Aceasta este cauza care duce la apariţia dublurilor sale. Din oscilaţia lui între cele două extreme se nasc, pe de-o parte, credinciosul Şatov, pe de alta, demonii care îl vor ucide pe acesta sub pretextul trădării, pentru a pecetlui prin sîngele lui legătura dintre ei.

Din gîndurile lui Ivan Karamazov, care alege logica în defavoarea virtuţii şi refuză salvarea acordată în mod condiţionat, cu preţul acceptării suferinţei inocenţilor, se vor naşte, pe de-o parte, lacheul Smerdeakov, pe de alta, alter egoul său, înfăţişat ca un diavol de duzină.

Neputinţa marilor păcătoşi - izolaţi în deşertul crimei lor - de a mai comunica în mod real cu lumea face să se nască nu numai dublurile acestora, care le arată cum sînt în realitate, pedepsindu-i pentru orgoliul lor, ci şi iubirile lor ce se dovedesc a fi false iubiri şi le dărîmă speranţa unei comunicări reale măcar cu o fiinţă umană.

După Dostoievski, izvorul răului se află în faptul că oamenii neagă Dreptatea lui Dumnezeu plecînd de la suferinţa inocenţilor, motivată prin păcatul originar. Ei ajung astfel la ideea că totul este permis şi prin ea la repetarea, pe alt plan, a păcatului săvîrşit de primii oameni.

„Hotărît că nu veţi muri", îi spune şarpele Evei, îndemnînd-o să guste din fructul oprit, ,,dar Dumnezeu ştie că, în ziua cînd veţi mînca din acest pom, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul".

Nihiliştii lui Dostoievski vor asculta şi ei îndemnul şarpelui şi vor vrea să fie ca Dumnezeu.

De aceea vor nega ordinea divină postulată (şi o dată cu ea orice ordine şi orice morală), îşi vor asuma riscul de a gusta din fructul oprit şi vor ajunge astfel la cunoaşterea binelui şi a răului cu preţul căderii.

Dar tragedia parcursă de ei nu are loc în zadar.

Ea reprezintă clişeul negativ a cărui developare