Kirillov, în care e întrupată ideea omului
-Dumnezeu, devine un martir al nihilismului.
Doctrina sa este de tip raţionalist, dar aplicarea ei se bazează pe o iubire impersonală, care se dovedeşte a fi o falsă iubire, şi pe pasiune. El nu este un raţionalist rece, ci un fanatic al raţiunii.
Stavroghin spune pe bună dreptate că el nu a fost încălzit niciodată de o idee asemenea lui Kirillov.
Fanatismul introduce o breşă în raţionalismul său. Faptul că Piotr Stepanovici Verhovenski îi dictează scrisoarea prin care ia asupra sa uciderea lui Şatov şi îl pîndeşte prin gaura cheii ca nu cumva să se răzgîndească şi să fugă pe fereastră
nu dovedeşte doar că nu moare liber, aşa cum şi-a imaginat. Dostoievski îl pedepseşte pentru orgoliul său de a-şi afirma teribila lui libertate făcînd ca în clipa supremă să-şi manifeste supunerea faţă
de spiritul derizoriu al răului. El este silit astfel să constate că nu moare liber şi că n-a reuşit să-şi învingă spaima de moarte, dar îşi depăşeşte îndoiala printr-un rîs sarcastic care-i învăluie paloarea şi apasă pe trăgaci în iluzia că astfel va triumfa ideea în numele căreia s-a jertfit.
Kirillov este, aşa cum s-a spus, un martir al nihilismului, dar nu este un vinovat tragic în adevăratul sens al cuvîntului. Însă îndoiala prin care trece el înainte de a apăsa pe trăgaci în iluzia că astfel va elibera omul de frica morţii exprimă
sensul prăbuşirii tuturor nihiliştilor.
În tragedia greacă s-a pus rareori în mod direct problema existenţei zeilor şi a dreptăţii acestora.
Instinctul tragicului i-a făcut pe cei trei mari autori ai Antichităţii să nu facă din ordinea cosmică
şi morală o problemă în sine, ci să o vadă prin intermediul eroului supus unor exigenţe de semn contrar, care nu are nici o şansă reală de a scăpa de îngrădirile impuse de zei şi a evita nenorocirea
252
Ileana Mălăncioiu
care-l pîndeşte. Prezicerea acesteia de către oracol nu numai că nu îl ajută, ci îl face să ajungă la disperarea care conţine în sine pierzarea. În
Bachantele, însă, unde ordinea morală axată pe existenţa zeilor e supusă judecăţii raţionale, Euripide ajunge la o concluzie care nu diferă în mod esenţial de cea la care va ajunge Dostoievski.
Aceea că „zeul este cum vrea el" şi că omul nu poate să îl înţeleagă cu ajutorul raţiunii, ci trebuie să-l iubească aşa cum este, fiindcă altfel va plăti scump renunţarea la credinţă şi la morala fundamentată pe valorile acesteia.
Încercarea lui Pentheu de a-l înţelege raţional pe Dionysos îl duce la sfişiere, aşa cum îl va duce pe Ivan Karamazov încercarea de a-l înţelege raţional pe Dumnezeu.
Ar fi suficientă această similitudine perfectă
pentru a demonstra că tragedia antică nu este structural diferită de cea apărută pe fond creştin, nici măcar atunci cînd se pune în mod direct problema Transcendenţei ca suport al ordinii cosmice si socio-morale.
, Comparîndu-1 pe Ivan cu Pentheu devine evident faptul că procesul tragic ca atare este acelaşi, indiferent de divinitatea pe care eroul se străduieşte în zadar s-o înţeleagă raţional.
Lui Stavroghin, care oscilează între credinţă şi necredinţă aşa cum oscilează Hamlet între a fi şi a nu fi, îi este refuzată şansa de a înţelege esenţa crimei sale. Dacă admitem că ţinta lui este să se ierte el însuşi şi de aceea caută suferinţa, aşa cum îi mărturiseşte el părintelui Tihon, tot ce putem constata este că nu i se acordă suferinţa pe care o caută si că îsi ratează tinta.
Înt;ucît n� este nici dintre aceia pe care necredinţa să-i fi făcut imuni la răul produs prin ei şi să
fie pierduţi din vedere de autor, ca nerecuperabili, cum e cazul lui Piotr Stepanovici Verhovenski, sinuciderii lui morale nu-i poate urma decît sinuciderea.
