Vina tragică
247
apoi pentru că, deşi el îi sugerase ce are de gînd să
facă, a plecat de acasă, lăsîndu-i calea liberă către tatăl său. ,,Eu nu am fost decît sluga credincioasă
care a făcut ce i s-a poruncit", va spune Smerdeakov cu impertinenţă, ca apoi să-l avertizeze pe Ivan că
degeaba va depune mărturie împotriva lui, fiindcă
nu va putea dovedi prin nimic ceea ce spune. Peste noapte, lacheul se va spînzura, luînd cu el vina lui care nu poate fi dovedită, iar Ivan, deşi nu crede în virtute, îşi va asuma acţiunea virtuoasă
de a depune mărturie în favoarea lui Dmitri. Dar mărturia lui nu va fi luată în consideraţie, ci va fi pusă pe seama nebuniei, prin care a fost pedepsit pentru că a ales logica în defavoarea virtuţii.
Dat fiind că vizează transformarea revoltei metafizice în revoluţie metafizică şi detronarea Divinităţii pe care o postulează, marii păcătoşi ai lui Dostoievski nu pot evita eşecul. Ordinea aşa cum trebuie să fie în viziunea lor devine echivalentă cu Haosul şi dovedeşte prin ea însăşi necesitatea întoarcerii la exigenţele morale sublimate în religie.
Nihiliştii dostoievskieni în care e întrupată
ideea răului au o înaintaşă demnă de ei în Lady Macbeth. Tragedia ei stă în aceea că e nevoită să
constate că mecanismul crimei nu mai poate să
fie oprit, dar a ucide a devenit un preţ mai mare decît viaţa şi nu mai poate continua. Şi-a pierdut somnul şi umblă prin odaie spunînd: ,,Tot mai miroase a sînge aici. Toate balsamurile Arabiei nu pot să cureţe mîna asta mică".
Dacă Lady Macbeth întrupează voinţa răului, Hamlet reprezintă opusul acestei vocaţii. Fiind un reprezentant al umanismului veacului său, fundamentat pe valorile Creştinismului, se opune din principiu răului, dar, din nefericire pentru el, nu răului în principiu, ci aceluia instaurat prin fratricidul săvîrşit de rege, căruia nu i se poate împotrivi decît prin înlăturarea de pe tron a criminalului.
248
Ileana Mălăncioiu
Crima regelui constituie însă un secret de stat şi din clipa în care a avut revelaţia producerii ei prinţul se află într-un pericol ce nu poate fi neglijat.
Spre deosebire de Hamlet, care suferă pentru că
se află în imposibilitatea de a rămîne în conformitate cu principiile sale, întrucît trebuie să lupte împotriva crimei înfăptuind el însuşi o crimă, Stavroghin nu-şi poate asuma suferinţa pentru faptele lui.
Rămînînd în deşertul crimei sale, pe care nu o poate mărturisi în toată urîţenia ei ca să se elibereze de ea, el nu mai poate comunica în mod real cu nimeni.
Hamlet avea o singură posibilitate de a se afirma, care era echivalentă cu negarea sa, dar faptul că se bucura de dragostea Ofeliei şi de prietenia cu Horatio şi că avea de partea sa adevărul i-a luminat drumul pînă la capăt. Tragedia lui a dovedit că el nu a trăit şi că nu a murit degeaba.
Stavroghin are toate posibilităţile de a se afirma, dar întrucît i se ia şansa de a suferi pentru faptele sale şi de a se reconcilia cu legea încălcată
şi cu sine, pierde orice urmă de entuziasm şi posibilităţile sale rămîn nefolosite.
Deşi tot ce se întîmplă în Demonii se învîrteşte în jurul lui, pe parcursul romanului (nu şi în preistoria acestuia şi în epilogul ce cuprinde deznodămîntul tragic previzibil) el nu face altceva decît nişte gesturi necugetate, cărora toată lumea încearcă să le afle sensul. Dar toate crimele din jurul său decurg din ideea întrupată de el şi sînt săvîrsite cu aprobarea sa tacită.
Întrucît atît spovedania către Tihon, cît şi cea din scrisoarea către Daşa păcătuiesc printr-un fals stilistic care ascunde un fals de fond, nu vom şti niciodată în ce a constat cu adevărat crima lui Stavroghin.
Dar poate că nici nu trebuia să ştim mai mult, de vreme ce, în accepţia autorului, vina morală
cîntăreşte mai greu decît fapta. Or, în cazul de
Vina tragică
