238
Ileana Mălăncioiu
dar e înclinată să califice a fi cu adevărat tragică
doar soarta lui Oreste şi pe aceea a Ifigeniei.
Restul dispăruţilor din acest neam blestemat să
se stingă pînă la ultimul său vlăstar se înscriu printre morţii care au provocat tragedia altora şi morţii de rînd.
Oreste e socotit a fi nevinovat pentru că a ascultat de porunca unui zeu. Dar se poate, oare, să-ţi ucizi mama şi să rămîi nevinovat ? ! El se îndoieşte de legitimitatea răzbunării, precedînd îndoiala care se va desăvîrşi în Hamlet. Dar prietenul său Pilade, conceput ca alter ego al lui, îi va întări mîna care tremură, socotind că e mult mai rău să fii vinovat faţă de zei decît faţă de oameni.
Spre deosebire de el, Horatio îi va întări prinţului danez cugetul înclinat către meditaţie şi îndoială.
Deşi se îndoieşte de fapta sa, Oreste se supune
„fatalităţii" şi - aşa cum remarcă Andre Bonnard în Civilizaţia greacă - trebuie să-şi găsească o nouă libertate şi să se împace cu lumea divină.
Dat fiind că suferă din cauza unei fapte pe care a săvîrşit-o pentru a se supune zeilor - şi nu dintr-o pornire criminală -, destinul lui Oreste se transformă în Dreptate. Eriniile, care erau răzbunătoare ale matricidului, vor fi transformate în eumenide şi vor avea rolul de a spori rodul pămîntului.
Această schimbare a legii morale a vremii - făcută
de Sfatul înţelepţilor şi de Palas Athena şi acceptată în ultimă instanţă de Apollo - se datorează
faptului că Oreste nu avea cum să rămînă nevinovat. El era obligat să răspundă la două exigenţe de semn contrar, asumate prin credinţa în zei : cea de a-şi răzbuna tatăl şi cea de a nu-şi ucide mama.
Tragic există în chiar vina ca atare, spune Nicolai Hartmann, viaţa fiind astfel făcută încît, trecînd prin ea, omul să nu poată ieşi nevinovat.
Dar - adaugă el - într-o vină mai mare, care e hotărîtoare şi împovărătoare pentru viaţă, tragicul se ridică la sublim, dat fiind că măsura suferinţei
Vina tragică
239
trece peste ceea ce poate suporta omul şi vina se manifestă ca destin. Vinovatul tragic - spre deosebire de vinovatul pur şi simplu - este în opinia sa un om căruia i s-a dat mai mult decît putea el să ducă. De aceea, el este în mod necesar şi sublim.
Absolvirea lui Oreste, care a fost fugărit de erinii, deşi nu era în puterea lui să rămînă nevinovat, este un semn al credinţei grecilor într-o lume armonios alcătuită, în pofida tuturor tragediilor care pot să apară în ea. În ultimă instanţă, felul cum acţionează fatumul nu dovedeşte doar că un om care face parte dintr-un neam blestemat nu are nici o posibilitate de a evita nenorocirea.
Credinţa în fatum are menirea de a impune respectarea legilor, fiindcă altfel va fi rău nu numai pentru cel care şi-a asumat trufia de a nesocoti exigenţele zeilor, ci şi pentru urmaşii acestuia. Şi, bineînţeles, pentru întreaga cetate al cărei echilibru e tulburat prin încălcarea legii.
În această încredere în armonia lumii şi în necesitatea asumării de către erou a răspunderii pentru echilibrul pierdut prin faptele sale spre a se reconcilia cu legea (care se îmbunătăţeşte ea însăşi cu preţul suferinţei lui) rezidă optimismul ce se degajă din tragedia greacă, aşa cum remarcă
Tudor Vianu în comentariul la Originea tragediei a lui Nietzsche.
Dar dacă grecii socoteau lumea armonios alcătuită şi tragedia legată de căderea în hybris a omului şi de severitatea zeilor care îl pedepsesc mai aspru decît ar merita, în scopul de a impune morala întemeiată pe credinţa în ei, cum poate fi explicată tragedia nevinovatei lfigenia ?
Sau, poate, în nevinovăţia ei ignorantă, nu este chiar atît de fără vină nici sublima fecioară fără a cărei jertfire eroică vîntul nu ar fi purtat corăbiile greceşti spre un război de zece ani prin care să fie redobîndită o soţie adulteră ? Faptul că aceasta ar fi reprezentat întruparea frumuseţii nu schimbă
240
Ileana Mălăncioiu
datele problemei. În tragedie, eticul este cel care deţine primatul, şi nu esteticul.
lfigenia se jertfeşte în cele din urmă de bunăvoie, îmbrăţişînd falsa idee a necesităţii Războiului troian.
Jertfa ei este plină de dragoste pentru ţara sa şi este nobilă, dar în însăşi nevinovăţia cu care merge la moarte pentru o idee falsă stă vina sublimei lfigenia. Dacă luăm lucrurile aşa cum ne sînt prezentate în tragedie, trebuie să admitem că, fără
