232
Ileana Mălăncioiu
ce trăieşte şi că moartea definitivă - căreia nu-i urmează nimic altceva decît ruşinea de a fi pierit ca un cîine echivalează cu o condamnare .
Atitudinea etică afirmativă a tragediei se degajă
din faptul că eroul nu trăieşte şi nu moare degeaba.
Prin suferinţa sa el ajunge fie la reconcilierea cu legea încălcată, fie la îmbunătăţirea acesteia cu preţul vieţii sale, fie la eşecul total, care face să
devină evidentă întoarcerea la ordinea încălcată, la respectarea valorilor ei şi la proiectarea unui ideal care să dea un sens existenţei umane.
A declara moartea definitivă a tragediei şi a tragicului înseamnă a crede că omul şi-a pierdut capacitatea de a-şi asuma cunoaşterea pe cont propriu, cu preţul căderii ; sau că şi-a pierdut esenţa umană, care, aşa cum spune Hegel, este aceea de a-şi pune viaţa în joc şi a se distinge ca o conştiinţă de sine în faţa altor conştiinţe.
A susţine că nimic nu mai este şi nu mai poate fi cu adevărat tragic este la fel de greşit cu a susţine că totul e tragic. O asemenea concluzie reprezintă tot un rezultat al pierderii criteriilor după care se face diferenţa între bine şi rău. Ea presupune o cufundare nefirească într-o linişte totală şi definitivă, care, de fapt, e totuna cu disperarea cea fără de margini.
J.-M. Domenach spune, în acest sens, că ne ridicăm împotriva unui nihilism, dar cădem în altul, cel al confortului surîzător. În ce mă priveşte, cred că şi confortul nesurîzător - pus în lumină prin literatura absurdului - vine tot dintr-o viziune nihilistă.
Reconcilierea omului cu legea care se îmbunătăţea cu preţul suferinţei lui nejustificate ducea la adînci tulburări nu doar pe pămînt, ci şi în cer. Ea a făcut să se schimbe de-a lungul vremii credinţa în zei şi chiar credinţa în Dumnezeu .
Atît Steiner, cît şi Domenach consideră că tragedia sucombă sub dublul atac al raţionalismului filozofic şi al revelaţiei creştine.
Vina tragică
233
Într-adevăr, aşa cum susţin ei, nu există
tragedie creştină, întrucît creştinismul este consolator. Dar dacă privim Biblia din afara credinţei, aşa cum privim tragedia antică, vedem că suferinţa nejustificată n-a dispărut o dată cu credinţa în zeii care îl îngrădeau pe om prin exigenţele lor de semn contrar ce nu puteau fi respectate. Consolarea creştină se face cu preţul acceptării suferinţei nemeritate a lui Iov şi punerea în miezul doctrinei Noului Testament a jertfirii pe cruce a Mîntuitorului.
La rîndul ei, afirmaţia potrivit căreia raţionalismul ucide tragedia, întrucît nu lasă loc cauzalităţii magice şi misterului nu poate fi susţinută.
Autorii tragici nu pleacă de la teorii sau de la credinţă, ci de la viaţa reală, care presupune şi logică şi mister.
Altfel cum ar fi putut să apară Shakespeare, Dante, Dostoievski, Kafka, Faulkner şi alţi autori în a căror operă tragicul ocupă locul central, după
atîtea secole de Creştinism pe de-o parte şi de raţionalism pe de alta ?
Domenach consideră că tragicul contemporan, care după opinia lui s-a generalizat şi totodată a ucis tragedia, stă în aceea că istoria, în loc să fi dus la abolirea fatalităţii, a devenit ea însăşi fatalitate ; că violenţa nu mai este perceptibilă în acte separate, ci în toată societatea, iar politica a devenit sinteza completă a condiţiei umane, în care se unesc josnicia cu venerabilul, impietatea cu sacrul, adevărul cu minciuna.
E de prisos să reamintesc că adevărul e relativ ; că însuşi dregătorul Pilat, înainte de a se spăla pe mîini şi a-l lăsa pe Christos să fie răstignit de ai săi, deşi el nu i-a găsit nici o vină, s-a întrebat :
,,Ce este adevărul ?".
Domenach absolutizează în mod nejustificat tragicul contemporan. Fatalitatea istoriei nu constituie o noutate. Iar faptul că violenţa s-a generalizat nu exclude cazurile particulare care nu pot trece la
