Intrucît consecinţa cea mai gravă a acestui lucru o constituie pentru funcţionarul Joseph ·K.
pierderea sensului vieţii, eşecul său conduce la ideea că existenţa umană nu poate fi justificată
fără un ideal pentru care merită să trăieşti.
Ca şi tragicul Oedip, Joseph K. se împotriveşte cît poate destinului său - pentru care nu este singurul vinovat -, dar vrea să-şi asume responsabilitatea pentru ceea ce decurge din faptele sale.
Numai că, spre deosebire de Oedip, el nu poate afla pînă la capăt ce se ascunde în spatele acestora ca să poată să răspundă pentru consecinţele lor neprevăzute spre a se reconcilia cu sine si a redobîndi sensul pierdut al vieţii. În pofida diferenţelor care îi situează la poli opuşi, amîndoi încep prin a avea presentimentul că destinul lor le rezervă ceva ce nu se poate accepta ; amîndoi au conştiinţa faptului că prin suferinţa lor nemeritată trebuie să
impună o schimbare în ordinea morală a vremii.
Lucru care nu se întîmplă nici în teatrul absurdului
226
Ileana Mălăncioiu
(unde tragicul e extins la infinit şi ca atare negat) nici în teoriile pantragiste, unde, cu alte mijloace, se ajunge la acelaşi rezultat.
Ar putea părea că, pentru a demonstra ceea ce mi-am propus, aş fi operat o alegere a exemplelor din marea artă tragică menită a dovedi că în cadrul ei viziunea nu e pantragistă, ci prezintă
nenorocirea ca pe o excepţie sau ca pe o situaţie
-limită. S-ar putea aduce ca argument faptul că
tot neamul Atrizilor şi tot neamul Labdacizilor nu s-au putut împotrivi soartei tragice hotărîte de zei, dată fiind căderea în hybris a strămoşilor. S-ar putea aduce exemplul sîngeroasei tragedii a lui Macbeth, în care mecanismul crimei, o dată pus în mişcare, e greu să mai fie oprit. S-ar putea aminti cazul Demonilor lui Dostoievski, unde disperarea şi moartea macină tot ce decurge din ideea devoratoare a lui Stavroghin. S-ar putea aduce însuşi exemplul lui Joseph K., înţeles ca omul în genere supus condamnării sau eşecului.
E adevărat, Orestia lui Eschil ne spune că toată
casa Atrizilor trebuia să se stingă, asupra ei apăsînd un cumplit blestem, întrucît Thyeste, pizmuindu-l pe fratele său Atreu - tatăl lui Agamemnon i-a sedus soţia şi a uneltit să-l înlăture de la domnie.
La hybrisul iniţial se adaugă mereu cîte o altă
încălcare a legilor morale ale vremii, puse pe seama zeilor, cînd de o parte, cînd de cealaltă. Ca urmare, se sting pe rînd cei doisprezece fii ai lui Thyeste, Ifigenia, Agamemnon, Egist şi Clitemnestra.
Nenorocirile lor nu dovedesc însă că tragedia este atotcuprinzătoare. Anticii subliniază, pe de o parte, groaznicele consecinţe ale primei căderi în hybris - care cere mereu alte căderi şi alte consecinţe neprevăzute -, iar pe de altă parte, ideea că
legea morală se îmbunătăţeşte ea însăşi în focul tragediei, cu preţul unor vieţi omeneşti.
Astfel Oreste - care-şi ucide mama nu dintr-o pornire criminală, ci fiindcă legea morală a vremii
Vina tragică
227
impune răzbunarea tatălui - este absolvit în cele din urmă de sfatul înţelepţilor şi de Palas Athena.
Pentru el pledează însuşi Apollo, cel care l-a obligat să-şi răzbune tatăl. Prin chinurile lui Oreste, în a cărui tragedie e prefigurată o nouă lege morală, nu numai în lumea vechilor greci, ci şi în cea a zeilor acestora se schimbă ceva. Eriniile, care aveau menirea de a-l chinui pe răzbunător, sînt transformate în eumenide şi au rostul de a spori rodul pămîntului.
Deşi accentul se pune pe prima încălcare a exigenţelor impuse de zei şi pe consecinţele nefaste ale acesteia, eroul tragic suferă pentru faptele sale percepute ca maculare sau pierdere a valorii umane. Cu alte cuvinte, anticii atrag aten
ţia asupra faptului că mecanismul crimei, o dată
declanşat, nu mai poate fi oprit. Idee care va fi exploatată pînă la ultimele ei consecinţe de Shakespeare, şi reluată în alţi termeni de Dostoievski şi de Faulkner. Diferenţa nu stă în acţiunea propriu-zisă a tragediei, ci în felul cum sînt motivate faptele eroilor ei.
