Oricum, nu putem pune totul pe seama înaintaşilor şi a îngrădirilor impuse de zei, din moment ce Oedip, care ştie ce prevestire apasă asupra lui, ucide la o răscruce un necunoscut (care, după
vîrstă, ar fi putut să-i fie tată) intră în cetate fără
a se purifica, aşa cum îi cerea legea morală a vremii, şi se căsătoreşte cu soţia celui ucis (care, după vîrstă, ar fi putut să-i fie mamă).
Aram Frenkian, în cartea sa Înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide, pleacă de la ideea că pedeapsa lui Laios nu se datorează unui capriciu al zeilor, ci celor două nestăpîniri criminale pe care le-a avut. Prima nestăpînire a fost aceea de a avea un copil în condiţiile în care zeii au hotărît (nu arbitrar, ci fiindcă dintr-o înclinare pasională îl răpise pe frumosul Chrysippos, fiul lui Pelops) că, dacă va avea un fiu, acesta îl va
228
Ileana Mălăncioiu
ucide şi se va căsători cu mama sa. A doua trufie criminală a fost aceea de a se opune soartei, hotărînd uciderea copilului obţinut sub ameninţarea zeilor că dacă va fi născut îşi va omorî tatăl şi se va căsători cu mama sa.
Faptul că prin această dublă nestăpînire e declanşat un mecanism care nu mai poate fi oprit şi face să se prăbuşească şi Laios, şi Oedip, şi Polinice, şi Eteocle, şi chiar Antigona (cu toate că
ea îşi asumă încălcarea ordinii din proprie voinţă, spunînd că a vrut să respecte legea Hadesului, fiindcă mai mult va trebui să placă morţilor decît celor vii) nu vrea să arate că tragedia nu are nici început nici sfirşit. Dimpotrivă, vrea le să atragă
oamenilor atenţia asupra consecinţelor grave pe care le are nerespectarea legii, formulată plecînd de la morala sublimată în credinţa în zei.
Faptul că datorită căderii în hybris a lui Laios (care, la rîndul lui a fost îngrădit să nu se poată
apăra din cauza căderii în hybris a înaintaşilor) vor pieri toţi urmaşii săi ar putea fi interpretat ca un exces al zeilor. Dar lucrurile nu stau aşa, de vreme ce avem de-a face cu un lanţ de crime care n-au fost determinate doar de îngrădirile impuse eroilor asupra cărora apasă un blestem, ci si de slăbiciunile omeneşti ale acestora. În ultimă
instanţă, aceste slăbiciuni determină exigenţa zeilor pentru a impune respectarea ordinii axate pe credinţa în ei.
Forţele care se înfruntă în tragedie sînt egal îndreptăţite, aşa cum spune Hegel vorbind despre tragedia morţii lui Socrate, şi cum susţine Camus în a sa Conferinţă cu privire la viitorul tragediei, dar nu în absolut, ci din perspectiva vremii. Sau fiecare din punctul său de vedere. În realitate, nu sînt la fel de îndreptăţiţi şi Socrate, care moare pentru a îndrepta legea, şi judecătorii lui, care îl condamnă după o lege strîmbă. Nu sînt la fel de îndreptăţiţi şi Creon şi Antigona (care nu se
Vina tragică
229
sustrage legii, ci îşi pune viaţa în joc pentru îndreptarea ei, anticipînd astfel în idee tragedia reală a lui Socrate).
Dacă părţile care se înfruntă ar fi egal îndreptăţite, suferinţa eroului ar fi justificată şi nu am avea de-a face cu o tragedie, al cărei sens este acela de a stîrni mila şi catarsisul, ci cu o viziune pantragistă, ce duce la negarea tragicului.
Ca şi tragicii antici, Shakespeare atrage aten
ţia asupra faptului că o dată declanşat mecanismul crimei e greu să mai fie oprit. Dar tragediile lui, care au acumulat experienţa anticilor, nu mai pun accentul pe declanşarea mecanismului crimei şi pe felul cum funcţionează acesta, ci pe încercarea disperată de a-l opri.
Hamlet, care e pus în situaţia de a lupta împotriva crimei săvîrşind el însuşi o crimă, nu poate să ucidă decît în vreme ce este el însuşi ucis.
Fiindcă idealul lui umanist pune sub semnul îndoielii legitimitatea răzbunării tatălui, care la antici era obligatorie.
Lady Macbeth, care părea să întruchipeze însăşi voinţa răului şi să nu poată fi oprită de nimic, se împiedică de un fapt omenesc şi nu mai poate continua ; constată că acela pe care trebuia să-l ucidă spre a acoperi crimele dinainte seamănă cu tatăl ei. Făcînd-o să se oprească în faţa acestei constatări, Shakespeare ne spune, precedîndu-1 în acest sens pe Dostoievski, că ideea sau voinţa răului reprezintă un pericol mai mare decît săvîrşirea lui, întrucît cel ce o întrupează nu are în vedere amănuntele care l-ar putea împiedica să continue.
Pusă în situaţia de a voi fapta, de a o săvîrşi iar apoi de a se şterge pe mîini de urmele ei prin altă crimă, Lady Macbeth nu va rezista. Ea îşi va pierde somnul, va umbla prin odaie şi va striga :
„Tot mai miroase a sînge aici, toate balsamurile Arabiei nu pot să cureţe mîna asta mică".
