tragic ne era prezentat trecînd aproape fără să_
stie cum de la o extremă la cealaltă.
' În teatrul lui Beckett, unde viaţa e privită ca parte a morţii, se pierd cu totul criteriile care diferenţiază fericirea de nefericire şi împlinirea de eşec.
De altfel, Domenach se contrazice şi neagă el însuşi afirmaţiile sale de mai sus potrivit cărora piesele lui Beckett ar fi tragedii, în pofida lipsei de acţiune.
Astfel, după ce a afirmat că moartea lui Dumnezeu coincide cu moartea tragediei şi după
ce, pe de altă parte, a afirmat că Beckett este un autor tragic, susţine că în piesele acestuia Dumnezeu moare a doua oară, nu datorită orgoliului omului (ca în gîndirea nihiliştilor), ci datorită degradării acestuia.
Cred că atît orgoliul nemăsurat al supraomului, cît şi degradarea subomului înfăţişat în teatrul
224
Ileana Mălăncioiu
absurdului nu conduc la tragedie, ci la nihilism.
Supraomul dostoievskian nu e tragic cînd îşi manifestă orgoliul nemăsurat şi îl judecă pe Dumnezeu, ci atunci cînd i se refuză suferinţa care l-ar putea face să se ierte el însuşi şi ajunge la prăbuşire sau la nebunie. Subomul din teatrul absurdului ar putea deveni tragic numai prin lupta de a-şi depăşi degradarea şi a redeveni om.
Eroul kafkian devine tragic tocmai pentru că
se împotriveşte destinului său subuman şi vieţii lipsite de sens. Pentru că nu aşteaptă pur şi simplu să se îngroape treptat de viu, ca reprezentanţii lumii lui Beckett din Ce zile frumoase, nici nu lîncezeşte undeva aşteptîndu-1 pe Godot. El nu-şi pierde speranţa că trebuie să existe o dovadă în favoarea existenţei umane, chiar dacă n-a reuşit să-şi mai prelungească procesul să o găsească şi să se poată salva.
Eroilor lui Beckett nu le lipseşte numai voinţa de a mai lupta pentru ceva, ci şi nemulţumirea reală legată de esecul constatat.
În finalul cărţii citate, Domenach spune : ,,Fiică
a lui Hegel, alienarea a invadat cultura europeană, cu ea tragismul s-a generalizat şi tragedia s-a sfirşit".
Concluzia sa este valabilă şi pentru arta lui Beckett. Ea nu este însă valabilă pentru personajul kafkian, întrucît acesta nu îşi percepe pur şi simplu alienarea, ci caută disperat o cale de ieşire din ea. Acest personaj este purtătorul acelei culpabilităţi inocente specifice tragediei, despre care vorbeşte Paul Ricreur în Finitude et culpabilite. El se simte vinovat şi ca atare răspunzător pentru ignoranţa şi alienarea sa. Procesul de conştiinţă
pe care şi-l face reprezintă încercarea disperată
de a afla în ce stă vina sa pentru că a ajuns la pierderea sensului vieţii.
Deşi nu reuşeşte să descopere principiul unei culpabilităţi rezonabile, Joseph K. se simte responsabil pentru destinul său. Ca şi suferinţa lui
Vina tragică
225
Oedip, care plăteşte pentru faptele sale, deşi nu a ştiut ce se ascunde în spatele lor, suferjnţa lui e nedreaptă, dar nu e total nemotivată. Intrucît vinovăţia nu mai poate fi stabilită la nivelul individului, căderea nu poate fi justificată prin ceva anume şi legătura dintre cauză şi efect capătă
o aură magică.
Viziunea lui Kafka nu poate fi asimilată pantragismului şi pentru că eroul său, cu toate că
este omul comun trezit la conştiinţa alienării şi a pierderii sensului vieţii, rămîne un caz particular. Autorul ne lasă să înţelegem că procesul procuristului Joseph K. este real şi unic şi că eşecul lui nu este eşecul total al tuturor. Eroul său este un ales dintre milioanele de nealeşi ; unul ajuns la perceperea tragică a propriei ignoranţe care nu-i permite să înţeleagă ce ascund faptele sale şi să-şi asume responsabilitatea pentru consecinţele neprevăzute ale acestora.
