exprime un tragism unic, care nu poate fi asimilat nici unei mişcări literare sau filozofice.
Ajungînd la dezvăluirea procesului tragic ca atare - neintermediat printr-o punere în scenă a unor fapte revelatoare într-un cadru real dat -
Kafka ajunge la limita dincolo de care nu se mai poate merge în aceeaşi direcţie rămînînd pe terenul tragicului şi al sensului său afirmativ.
Faulkner - care poate că este autorul cu cele mai puternice antene pentru tragic de după aceea -
nu mai pleacă nici de la refuzul absurdului revelat, aşa cum a plecat Kafka, nici de la ideea mîntuirii prin suferinţa lui Christ, de unde a plecat Dostoievski, ci se întoarce la Vechiul Testament şi la tragicii antici.
Acesta a fost motivul pentru care am socotit că
analizarea vinei tragice e obligatoriu să se oprească
asupra celor patru momente analizate - esenţiale pentru ceea ce reprezintă tragicul în cultura europeană - şi că e bine să se încheie cu Kafka.
Nu m-am ocupat şi de teatrul absurdului tocmai fiindcă în cadrul lui s-au pierdut năzuinţa de a redobîndi sensul pierdut al vieţii, specifică eroului
222
Ileana Mălăncioiu
tragic în înţeles clasic, şi criteriul de stabilire a unei culpabilităţi rezonabile, care îl face pe om responsabil de faptele sale şi, prin asta, de destinul său. S-a ajuns astfel la disperarea în sine şi la pierzarea presupusă de ea. S-a generalizat vina, nu se mai poate face diferenţa între victimă şi călău şi nimeni nu-şi mai însuşeşte în mod real nimic, ceea ce face ca tragedia să devină fictivă.
Însuşi teatrul lui Beckett, în care viaţa este văzută ca agonie şi ca simplă înaintare spre moarte, în ciuda gravităţii sale, mi se pare în afara tragicului.
Eroul tragic este, prin definiţie, un om care suferă mai mult decît ar merita pentru ceea ce a făcut şi care impune prin suferinţa sa unică.
El nu poate să aibă o existenţă larvară, ci una afirmativă. Deşi există şi un tragism al vieţii de toate zilele, care nu poate fi negat, acesta nu este revelator prin el însuşi. Acceptarea vieţii fără sens şi fără valoare nu este tragică. Tragică este lupta omului cu soarta sa în pofida îngrădirilor sau limitelor impuse - de zei, sau de Dumnezeu, sau de istoria care ia locul fatalităţii - şi suferinţa nedreaptă pe seama căreia se ajunge fie la reconcilierea eroului cu legea încălcată şi cu sine, fie la îndreptarea legii.
Beckett nu ne înfăţişează personaje care luptă ; pentru el omul este ca şi mort de la naştere şi de aceea este incapabil de a trăi şi de a muri.
J.-M. Domenach, în cartea sa Le retour du tragique, defineşte tragedia ca acţiune. Opunînd-o existenţei de tip larvar, el afirmă că piesele lui Beckett sînt totuşi tragedii, deşi eroilor săi le lipseşte total voinţa de afirmare, întrucît în ele este redată situaţia-limită în care rolurile s-au inversat, omul devenind fix şi Transcendenţa mobilă.
Cred că Domenach nu are argumente reale care să-i susţină această afirmaţie. Aşteptarea lui Godot nu numai că nu o justifică, ci o infirmă.
Vina tragică
223
Dumnezeu vine degeaba dacă omul nu ştie că a trecut pe lîngă el. Punerea lui Beckett sub semnul tragicului denotă nu doar un binemeritat respect pentru opera lui, ci şi prejudecata că tragicul este echivalent cu valoarea estetică.
Rolul omului şi cel al lui Dumnezeu nu pot fi inversate. Dacă Transcendenţa poate să fie aşa cum vrea (sau să facă ce vrea), eroul tragic nu poate să fie altceva decît un om care luptă şi suferă
pentru refacerea echilibrului pierdut, dovedindu-şi verticalitatea în faţa limitei. El nu poate sta să se îngroape de viu în iluzia că, dacă nu-l caută el pe Dumnezeu ca să se poată salva, îl caută Dumnezeu pe el. Omul este dator să-şi apere viaţa pentru că, aşa cum spunea nefericitul Iov, ea nu este decît o suflare. Chiar dacă pentru un credincios ea este o suflare din suflarea lui Dumnezeu.
Anticii vedeau foarte clar deosebirea dintre fericire şi nefericire, în pofida faptului că eroul .
