Vina tragică
2 17
Îndoiala cu privire la legitimitatea răzbunării apărută încă din Antichitate si exprimată prin tragedia lui Oreste este desăvîr,şită în Hamlet. În vreme ce în tragedia antică Filade întăreşte mîna prietenului său al cărui cuget se îndoieşte, umanistul Horatio îi întăreşte lui Hamlet îndoiala.
S-a spus ades că prinţul danez este expresia desăvîrşită a îndoielii şi a sfişierii între două exigenţe opuse. Dar nu trebuie uitat că este tot- ·
odată şi un om în carne şi oase care nu poate să
rămînă suspendat la nesfirşit între cele două
extreme. Faptul că îşi asumă cunoaşterea adevărului cu preţul căderii şi că nu ucide decît în vreme ce moare îi dă o statură morală care nu poate fi confundată cu a nimănui. Nu întîmplător Fortinbras constată că dacă ar fi trăit ar fi fost un rege bun şi nu întîmplător moartea lui e marcată
printr-un doliu naţional cum n-a existat niciodată
în teatrul shakespearian.
Pentru Dostoievski nu se mai pune problema legitimităţii răzbunării, care presupune dreptul unui om de a dispune de viata altui om.
În Amintiri din casa morţilor se afirmă deschis că pedeapsa capitală ascunde în ea un rău care întrece orice crimă întrucît „uciderea legală" îl scuteşte pe făptaş de remuşcări. Dostoievski ştie că autopedeapsa e mai importantă decît pedeapsa.
De aceea el pledează pentru rolul pedagogic al pedepsei, care e acela de a-l împăca pe cel vinovat cu legea încălcată şi cu sine. Această împăcare duce la comunicarea reală cu ceilalţi şi la redobîndirea sensului vieţii, pierdut prin izolarea în deşertul crimei.
Pentru cei din Casa morţilor idealul îl constituia libertatea. Ca să poată suporta anii grei de ocnă, ei trebuiau să admită că nu sînt nevinovaţi, chiar şi în condiţia în care nu au săvîrşit fapta pusă în seama lor, pentru că, în accepţia lui Dostoievski, fiecare e vinovat pentru tot şi pentru
2 1 8
Ileana Mălăncioiu
toate. În vederea realizării idealului îndepărtat,
al libertăţii, ei trebuiau să-şi formuleze unele idealuri mai apropiate , a căror împlinire îi ţinea în
viaţă. Pregătirea pentru a sărbători ceva, în condi
ţiile de acolo, căpăta un sens aparte şi punea în joc
toate resursele materiale şi sufleteşti ale fiecăruia.
Dacă pentru cei din Casa morţilor idealul îl
constituie libertatea, pentru marii păcătoşi din
romanele lui Dostoievski idealul suprem este
libertatea totală, în numele căreia neagă ordinea
divină şi o dată cu ea orice ordine şi morală, ajungînd la haos şi la prăbuşire.
Ca în orice artă cu un tragism autentic, în
opera marelui prozator rus, care a influenţat toată
gîndirea europeană a secolului XX, răul joacă un
rol esenţial. El este înfăţişat în evoluţie, de la
