2 1 2
Ileana Mălăncioiu
Chiar şi cazul lui Raskolnikov, care nu e constrîns de împrejurări să ucidă, ci ajunge la crimă pentru a afla dacă este o personalitate cu drepturi nelimitate, care îşi poate justifica fapta comisă prin ceea ce va face ulterior, se încadrează în limitele tragicului, asa cum e definit de Aristotel. Fiindcă nu e un păcătos cu desăvîrşire. În clipa în care constată
că trebuie să o ucidă şi pe sora cămătăresei, tot eşafodajul lui se clatină. Neputînd îndura să trăiască în deşertul crimei sale, el va îngenunchea în faţa Soniei Marmeladova, ca în faţa întregii suferinţe umane, şi se va mărturisi, iar apoi se va preda. Asumîndu-şi vina şi ispăşindu-şi pedeapsa, lui i se va acorda ,,Învierea lui Lazăr", care va pune capăt tragediei sale, cu pretul căreia a înte-les că nu are dreptul . . . În humel� a nimic.
Nici procesul lui Joseph K. nu ne lasă senzaţia că tragedia s-a generalizat, în ciuda faptului că el a pierit fără a găsi dovada prin care şi-ar fi putut justifica existenta.
Înainte de �oarte, care în conditiile date e asimilată cu o execuţie, procuristul şi-a îndreptat o clipă ochii către o luminiţă apărută în întuneric şi a văzut un om întinzînd braţele către el. Acest lucru l-a făcut să reflecteze: ,,Cine putea să fie ?
Un prieten ? Un suflet bun ? Un om care participa la nenorocirea lui ? Cineva care voia să-l ajute ?
Era unul singur ? Erau toţi ? Mai exista acolo un ajutor ? Existau obiecţii care nu fuseseră încă ridicate ? Fireşte că da. Logica, chiar şi cea mai de neclintit, nu rezistă în faţa unui om care vrea să
trăiască. Unde era judecătorul pe care nu-l văzuse niciodată ? Unde era tribunalul suprem la care nu ajunsese niciodată ?".
Aici sînt toate întrebările din care reiese năzuinţa eroului kafkian de a-şi justifica existenţa. Aici devine clar faptul că viaţa este valoarea supremă, de vreme ce nu rezistă nici o logică în faţa unui om care vrea să trăiască, dar că, pentru a te bucura
Vina tragică
2 1 3
d e e a , nu trebuie s ă fi e trăită oricum. Pentru că
altfel îşi pierde sensul şi moartea apare ca o execuţie sau ca un asasinat.
La sfirşitul procesului său de conştiinţă, procuristul Joseph K. a înţeles că pentru a se salva ar fi avut nevoie de o dovadă care să arate că nu a trăit degeaba. Şi de o instanţă care să-i accepte dovada salvatoare. Această instanţă supremă trebuie să existe în conştiinţa omului, dar exigenţele ei nu pot fi formulate fără a avea o imagine asupra Transcendenţei şi a ordinii cosmice şi socio-morale întemeiate pe ea, care presupune un sistem de valori menite să dea sens şi valoare vieţii.
Unamuno consideră că viaţa nu poate avea sens dacă sufletul nu e nemuritor şi nu-i supravieţuieşte morţii omului în carne şi oase. Pierzîndu-şi încrederea în Dumnezeu şi în raţiunea care nu-i poate dovedi existenţa Divinităţii, el rămîne la nevoia de a crede şi la atitudinea quijotescă. Potrivit acesteia, pentru a putea trăi pînă la capăt, omul trebuie să se comporte ca şi CUII} dovada care să-i justifice viaţa ar exista.
In pofida eşecului său, eroul lui Kafka e convins că o dovadă trebuie să existe, dar că el nu a reuşit s-o găsească, fiindcă nu şi-a mai putut prelungi procesul.
Deşi cele două viziuni sînt situate la poli opuşi, prin soluţiile propuse se identifică în cele din urmă. Atît speranţa disperată a eroului kafkian că o dovadă trebuie să existe, cît şi concluzia lui Unamuno că pentru a trăi pînă la capăt omul trebuie să se comporte ca şi cum ar crede că dovada ar exista, pledează pentru viaţă. Nu pentru supravieţuire, ci pentru a realiza ceva prin care să se poată dovedi că nu ai trăit degeaba, că existenţa ta poate fi justificată. Cu alte cuvinte, că a avut un sens.
De fapt, orice conştiinţă tragică se situează
undeva între disperarea care se neagă prin acţiune
2 14
