Nu întîmplător, plecarea în război - privită cu ironie nu doar de ceilalţi, ci şi de el însuşi - îl v·a face pe Pierre Bezuhov, care se uită descumpănit în jur prin ochelarii lui aburiţi, să vadă lumea altfel. Faptul că în timpul ocupării capitalei ajunge să îşi spună rusul Bezuhov şi să creadă că ar fi predestinat să înfrîngă Fiara Apocalipsei nu e un semn al nebuniei, aşa cum ar fi putut să pară.
Experienţa prin care trece în timpul războiului îl face să înţeleagă ce înseamnă să mănînci atunci cînd ţi-e foame, să bei atunci cînd ţi-e sete, să te îmbraci atunci cînd ţi-e frig şi să descopere astfel bucuria simplă de a trăi, care dă sensul vietii.
Fiara Apocalipsei şi Îngerul Apocalipsei,' care anunţă clipa cînd timpul nu va mai fi, revin ades şi în discuţiile eroilor lui Dostoievski. Viziunile lui Mîşkin, şi ale lui Kirillov, şi ale Lebeadkinei vor fi explicate prin sentimentul eternităţii care precedă
crizele de epilepsie. Dostoievski nu explică însă
prin boală viziunile ca atare. Distanţa dintre prinţul
206
Ileana Mălăncioiu
Mîşkin, care e asimilat cavalerului sărman, şi lacheul Smerdeakov, care suferă şi el de epilepsie, e ca de la cer la pămînt.
Aşa cum demonstrează Bahtin în cartea Problemele poeticii lui Dostoievski, viziunea autorului este de tip carnavalesc şi prin ea se relativizează
tot ce părea constant, spre a pătrunde în straturile cele mai profunde ale sufletului omenesc si ale relaţiilor umane. În contextul dat, poţi avea �entimentul pierderii criteriilor prin care se face diferenţa între bine şi rău. În realitate, ele sînt puse în discuţie şi verificate prin pierderea scump plătită, care relevă, pe de o parte, valoarea vieţii trăite uman, pe de altă parte, convingerea autorului că
redobîndirea sensului vieţii presupune încrederea în ordinea cosmică, o moralitate întemeiată pe ea şi un ideal.
Atît prin vinovaţii tragici care-şi ispăşesc pedeapsa (sau autopedeapsa) şi redobîndesc echilibrul pierdut, cît şi prin cei supuşi prăbuşirii ne este sugerată necesitatea revenirii la idealul evanghelic negat.
Deşi nu poate concepe ordinea şi morala în afara Transcendenţei şi pune problema salvării cu ajutorul credinţei şi a Dumnezeului rus, ceea ce îl preocupă cu adevărat pe Dostoievski este redobîndirea sensului vieţii şi a armoniei pierdute, care nu poate fi concepută în afara legii.
Cel care spune : ,,Ţinta mea este să mă iert eu însumi", dacă şi-ar atinge această ţintă ar putea dobîndi echilibrul exprimat prin formula kantiană :
„Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine". Indiferent de felul în care e formulată
legea. Dar această ţintă nu poate fi atinsă de marele păcătos din cauza orgoliului. El nu-şi poate mărturisi crima în toată urîţenia ei. Se vrea autor al unei crime frumoase, cu care mai curînd se împăunează decît se umileşte.
Dacă eroul tragic plăteşte printr-o suferinţă
infinit mai mare decît ar fi meritat pentru vina sa,
Vina tragică
207
marele păcătos nu poate să sufere pe măsura vinei sale imense. Pedepsirea lui stă în faptul că i se refuză suferinţa şi învierea morală care se obţine cu pretul acesteia.
În Procesul, idealul unei vieţi armonioase pare definitiv pierdut, dar conştiinţa pierderii lui devine o adevărată tragedie. Eroul lui Kafka a învă
ţat de la marii păcătoşi ai lui Dostoievski că nu se poate trăi în afara legii, dar el nu ştie în ce constă
conţinutul acesteia şi ce se află în spatele ei ca să-şi asume o culpabilitate rezonabilă şi responsabilitatea faptelor sale spre a se putea salva. Sensul pare să devină căutarea însăşi, dar lucrurile nu stau aşa. Joseph K. nu şi-a pierdut pînă la capăt speranţa că trebuie să existe o dovadă prin care să
se poată salva. El se află antrenat cu toată forţa sa în căutarea sensului pierdut. Anumite amănunte ale procesului kafkian sînt de natură să ne facă să credem că autorul reia pe cont propriu experienţa condamnării la moarte parcursă de Dostoievski.
Parafrazîndu-1 pe Jan Kott care spunea că
„Hamlet este un biet tînăr cu o carte în mînă", am putea spune că Joseph K. este un biet tînăr fără o carte în mînă. Adică unul care nu poate citi nici în cartea vremii sale, nici în aceea a utopiei vremii sale. Fiindcă asta ar presupune întrevederea unei noi ordini, cunoaşterea legii a cărei respectare te-ar putea salva, o instanţă cu care te poţi confrunta şi un ideal (fie el şi utopic) în măsură să
dea sens existenţei.
Deşi a ajuns la sentimentul vinovăţiei ignoranţei - care îl face să se socotească responsabil pentru destinul său - eroul kafkian nu reuşeşte să
descopere principiul unei culpabilităţi rezonabile spre a-şi asuma vina sa şi a se salva.
